Butaforie și durere

1
Pe vremuri, circula un banc în care un mare regizor își rezerva sieși toate rolurile principale din creațiile sale artistice, el fiind în egală măsură regizor, scenarist, scenograf, cascador, producător, actor în rolul principal și tot așa mai departe, până la acoperirea totală a fiecărui departament important în crearea operei sale. Iar la final, în rolul său, surpriză! Era altcineva.

Tot meditând într-o splendidă și mult visată zi de toamnă, în timp ce-mi plimbam pașii pe un pavaj demult uitat, răvășind cu bocancii frunze căzute și uscate la poale de Copou, am descoperit cu încântare un adevăr ascuns printre crengi dezgolite – cum că Dumnezeu nu e numai e Creatorul, ci și Regizorul, Scenaristul și Scenograful perfect pentru orișicare dintre noi, artiști în rolul principal în propriile noastre vieți. Sau cel puțin așa ne place nouă să credem că am fi.

Iar fiecăruia i-a construit un décor potrivit destinului său, un cadru perfect gândit, croit pe măsură, la comandă divină, în care să se desfășoare cu bucurii și neîmpliniri, cu lacrimi și victorii, El cunoscând dinainte scenariul rezervat de ursitoare, la naștere, tuturor.

Mie, gândeam eu, mi-a așezat pe un covor de frunze uitate după căderea în abis, o mașină a timpului. Una, probabil, deșteptătoare. Fixată să sune pe-aproape de cel de-al doisprezecelea ceas.

Iar în jurul acelui tablou neverosimil mi-a clădit un Univers ridicat din înfrângeri, albastru și singurătate. Din iubiri, pierderi și singurătate. Din chemări, dureri și singurătate. Din tăceri, stele și singurătate. Apoi, a picurat în cleiul cu care și-a închegat opera câte puțin din toate trăirile ce L-au încercat la Facerea unei Lumi numai pentru mine: curaj, nedumerire, uitare, melancolie, bucurie, îngrijorare, teamă, dor, nebunie, mândrie, tristețe, orgoliu, disperare, măreție. Și un pic de Lună, o umbră, mai multe iubiri, câteva oglinzi. Și, bineînțeles, durere. Una din aceea nemuritoare, fără putință de tăgadă și fără de leac. Ca și cum și-ar fi dorit pentru mine izbânzi mediocre cu prețuri de victorii celeste, de parcă mi-ar fi hărăzit doar lacrimi în cascadă dar frumos asezonate cu muzica heruvimilor ce răspândesc asupra tuturor iubirea Ființei Atotputernice. Așa mi-a ridicat împărăția în care să-mi duc zilele.

Mi-a meșterit cu iscusință o butaforie perfectă pentru o existență sub lumina reflectoarelor ațintite artistic spre întreaga mea viață de către un ipotetic director de imagine – de fapt, tot El – în sarcina căruia a pus mare parte din îndatoriri: de la mișcarea camerei, designul luminii și al culorii, expunerea, încadrarea, relația cu scenografia și intervențiile asupra peliculei din filmul existenței mele în perioada de post-producție.

Mi-a construit, în universul ce mi l-a hărăzit, cele mai abrupte stânci, unele nepământene, de la înălțimea cărora să privesc către orizonturi de vis dar de neatins de putința unui muritor de rând. Apoi, m-a înconjurat de oameni. Mulți de carton sau ipsos, dar din carne, sânge și emoții cei mai mulți dintre ei. Iar aceștia din urmă, culmea, i-au reușit cel mai bine, de parcă materia pe care o avea la îndemână devenise, brusc, una de prim rang, deși fusese descoperită de Artist abia la final.

Mi-a răsădit, în cele din urmă, în inimă, suflet și plămâni flori de colț și copaci – mesteceni, în principal. Cu tot cu foșnetul lor plin de melancolie. Iar florile care mi-au crescut de-a lungul vieții direct de sub piele au moștenit ceva din alburiul norilor de pe cerul senin al primăverii, că așa s-a dorit pentru mine – zăpezi ale mieilor ofrandă sângelui fierbinte ascuns pe sub toți porii.

A meșteșugit cu destoinicie la toată scenografia din jurul vieții mele imitând la perfecție o lume amalgamată, cu motive arhitectonice clare, precise, executate impecabil. Cu ființe aproape vii, cu stele aparent strălucitoare, cu ceruri nefiresc de înalte. Cu piscuri fudule și văi profunde, cu orașe moarte incredibil de vii și cu mări mărginite de țărmuri piezișe, roșiatice în lumina soarelui născut sau apus. O creație suferind de sentimente neasemuite, tocmai de aceea aproape de nedefinit, ca și cum ar fi, de fapt, inexistente.

M-a lăsat, mai apoi, de capul meu cu toate simțirile în alertă, să zburd printre toate. Să-mi rup unghiile până la sânge încercând să mângâi cerul ideal din gips carton, să-mi zdrelesc buzele în zâmbete ce se izbeau de ochii perfecți ai oamenilor de tinichea. Să alerg peste dealuri și văi păstoase ori casante din hârtie și ciudate amestecuri artificiale pultacee, în care m-am afundat până la sufocare ca în cele mai periculoase ținuturi mlăștinoase.

Și din toate dăruite mie să învăț durerea. Iar peste durere, să pun surâzând durere. Și după durere, să întâlnesc din nou, nesupusă, o altă durere.

Iar la toate câte au fost, câte sunt și câte vor mai fi să fie, la greu ori la victorie, m-am descoperit mereu blamând, implorând, mulțumind ori punctând acuzator cu degetul arătător perfect întins înspre El: Creatorul, Regizorul, Scenaristul, Scenograful, Făurarul ori Actorul din rolul meu. A fost atât de ușor să arunc toată greutatea asupra Sa, să-I critic căderile, să-I aplaud reușitele, să nu-I înțeleg alegerile. Riscând, astfel, să pricep abia cândva, înspre final, de obicei prea târziu, când ceasul va fi obosit să tot dea alarma, că exact ca în bancul acela celebru, în rolul tuturor personajelor pe care i le-am atribuit întreaga viață Lui eram, de fapt, doar eu. Regizor, Scenarist, Scenograf, Făurar, Actor. Dor. Și Vinovat Suprem.

 

București, 18 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lumea mea de mucava

toni-angyala
Lumea mea e una normală, adică tinde să iasă definitiv din țâțâni.

Pendulează uniform și plat între închis și deschis, ca o ușă defectă, stricată de prea multe incertitudini. Ca și cum lumea asta a mea n-ar avea forța de a se decide cum e mai bine: să rămână în afară, să se așeze în văzul și în rândul lumii tuturor sau să se pitească bine, să stea chircită în ea însăși și de nimeni știută în tenebrele aceleiași omniprezente lumi largi și, totuși, ciudat, prea ades înguste.

Lumea mea e ca un fel de casă cu pereții antifonați dramatic și fără pic de subtilitate, astfel încât tăcerea să nu poată răzbate în afară, dincolo de mine. Astfel încât bucuria de dincolo de zidurile sale să nu pătrundă fără chin, adică să ajungă în inima mea anevoios și gata ostenită.

Lumea mea mai are, peste toate neajunsurile, și ferestrele orientate spre nord, înspre crivăț. E așezată ca atelierele unor pictori îndrăgostiți de dramatismul luminilor gri, iar pivnița cu vinuri îmbietoare, mesageri ai uitării, e așezată la sud, în bătaia nemiloasă a soarelui. Lumea asta a mea e ticluită un pic nătâng și buimac, ca și cum și-ar fi întors toate darurile doar înspre ea însăși, fugită din fața unei neînduplecate și neiertătoare judecăți din afară.

Ca și cum lumea asta a mea, neverosimilă pentru cei din jur, ar fi fost proiectată de cel mai slab dintre arhitecți. Ca și când în Universul meu totul s-a clădit anapoda și până și liniștea e asurzitoare iar veselia e cât se poate de silențioasă.

Explicația ar fi una singură: lumea mea e un univers de mucava. S-a născut dintr-o pădure de mesteceni, știți voi care, aceea din poemele lui Esenin, melancolică precum Rusia profundă. Ori dintr-un vaier tulburător ca sunetele unui pian sub degetele lui Doga. E colorată. Are toate pastelurile luminoase de toamnă în buzunarul de la piept, din dreptul inimii, și unduirile tuturor mărilor pe care visez să navighez în privirile albastre pe care sufletul și le-a orânduit singur, dramatic, pe sub gene, când visa nemărginiri. Și în fiecare noapte, deopotrivă cu îndârjirea dăruită de fatalitate, lumea mea înfruntă al nouălea val din furtuna năprasnică a lui Aivazovski, agățându-se de cele mai tainice nădăjduințe ca de resturile unui vas distrus ce plutesc salvator în derivă.

Lumea mea e un décor fantastic, ireal pentru ceilalți. Și pe bună dreptate, e doar un concept plastic al imaginației mele unde Soarele poate răsări chiar și la apus, iar razele sale doar urcă spre Ceruri și nu cad niciodată la pământ. Unde Luna zâmbește ștrengărește în fiecare noapte ori tace romanțios și idilic stând mereu cu fața ascunsă în văzul tuturor, parcă la îndemâna fiecărei inimi apărute domol, de după un colț neștiut, în întâmpinarea tuturor amăgirilor.

Lumea mea e croită din inocente căi lactee și se îmbracă numai în ample hlamide de culoarea cerului nopții, prinse doar într-o stea – agrafă pe un umăr -, ca veșmintele vechilor greci la festivități grandioase.

Lumea mea e cum sunt eu. Ca un înger ce și-a lepădat aripile și, totuși, se pregătește de zbor. Spirit ceresc de mucava.

 

14 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro