Rămâi cu bine, 2017!

 

Astăzi, când derulez în minte anul 2017, realizez că în final totul e despre recunoștință și “Mulțumesc” – știți voi, cuvântul acela care nu se mai poartă la mulți dintre semenii noștri sau când se ia la purtat se pune câș, într-o dungă, în dezechilibru, să fie altfel decât la alții. Și asta de obicei sună fals… Numai că eu, slavă cerului, am rămas cu porniri atavice și desuete: mulțumesc din inimă, cu sinceritate, cu tot sufletul și cu respect, chiar dacă nu mai e la modă și pare caraghios.

Azi, când ceasul ticăie și-l vom părăsi curând pe deja încărunțitul 2017, pe lângă bunul Dumnezeu și dragilor de-acasă și din inima mea, trebuie să vă mulțumesc vouă, prietenilor mei, pentru un an care n-ar fi fost la fel de bun și frumos în absența voastră. Vreau să vă mulțumesc cu o reverență și cu toată gratitudinea pentru felul minunat în care ați știut să-mi fiți alături, pentru că ați crezut în mine și m-ați împodobit cu încrederea voastră, pentru bucuriile pe care mi le-ați făcut în fiecare zi, pentru bunătatea și bunăvoința pe care mi le-ați arătat, pentru sprijin, pentru tot frumosul pe care l-am învățat de la voi. Mulțumesc, oameni dragi, 2017 a fost un an bun în mare parte și datorită vouă!

A fost un an bun și în același timp și un an trist, pentru că una câte una, pe rând – în septembrie, octombrie și noiembrie – 3 prietene s-au transformat în îngeri, 3 prietene pe care le iubeam: Melania Pascaru (Tofan), fostă colegă de liceu și prietenă din copilărie, Genoveva Varulean – mi-era dragă de niște ani buni, din prima zi când am văzut-o – și Andreea Hascu, un om cum nu sunt mulți pe lume, o prietenă cu care nu m-am certat nici măcar o singură dată și care mi-a fost alături mai bine de 12 ani, în clipe grele sau frumoase, și pe care o adoram… Și toate aceste frunze dezlipite lin și plecate de pe ramurile inimii mele în acest final de an rămân suferințe așternute la temelia mea, cea clădită mai ales din dureri și tăceri adânci, așezate lângă alte și alte lacrimi… Călătorie minunată în eternitate, spirite eliberate! Și… mulțumesc! Pentru că atât cât am mers împreună prin viață, pentru mine a fost un privilegiu…

În anul care mai are un pic și va fi… Trecut, am primit în schimbul timpului meu multe experiențe, bune și mai puțin bune, frumoase ori urâte, îmbucurătoare, dezamăgitoare sau pline de învățăminte. Am pierdut prieteni și prietenii în care am crezut cu tot sufletul și în mizeria ascunsă a cărora, cu naivitate, am investit sentimente curate. Dar am câștigat la schimb prieteni surprinzător de frumoși, din specia aceea prețioasă a oamenilor care aleg să meargă pe calea dificilă a celor cinstiți mai ales cu ei înșiși nu numai cu ceilalți– cei care ajung mai greu, dar vor ajunge sigur oriunde-și vor propune.

Și în 2017 am ales să exorcizez în scris tot răul pe care l-am primit nemeritat sau în urma unor hotărâri proprii eronate și să extrag din fiecare întâmplare bucățica de bine care, cred eu, zace ascunsă în fiecare nefericire și în fiece piedică întâlnită în cale. M-am împăcat cu gândul că va veni și vremea când voi învăța să mă detașez de ceea ce nu-mi este benefic, dar am așa, un presentiment ciudat: unui om ca mine, care crede în semeni chiar și după ce l-au plesnit peste suflet probe contrarii, nu-i va fi deloc simplu să învețe lecția nepăsării și a priorităților proprii.

În rest, a fost încă un an în care am spus DA lucrurilor bune și uneori chiar și celor rele, iar asta pentru că nu l-am repetat destul pe NU și nu l-am învățat pe deplin. Dar urmează să se întâmple și asta, nu-mi fac griji și nici alții să nu-și facă iluzii. Și tot în ceea ce mă privește, lucrurile stau cam așa: am înțeles că, de fapt, tot ceea ce-mi doresc este o viață simplă, fără complicații și griji inutile și că am nevoie de foarte puțin ca să fiu fericită și în niciun caz de lucruri materiale, ci doar de sănătate, liniște, oameni cu suflete curate și experiențe frumoase.

Cam asta a fost în 2017.

Oameni buni, vă doresc să aveți un Nou An plin de sănătate, de pace, de iubire, bucurie, înțelegere, libertate și recunoștință, vă doresc să fiți fericiți și mândri de voi și de cei dragi ce vă sunt aproape. Îmi doresc pentru voi să aveți curajul să vă gândiți la anul 2018 ca la un nou început, unul plin de speranță… Pentru că de mâine începe o nouă poveste, una pe care v-o și mi-o doresc ca în cărțile copilăriei – cu final fericit, indiferent de încercările de tot felul care ne vor aține calea. Și vă mai doresc să aveți mai multă răbdare pe drumul vostru înspre împlinire, deși asta e poate cel mai greu… Și, peste toate, să aveți iubire. Multă, infinită iubire! Și toate cele bune vor veni, fiecare lucru la timpul potrivit.

La mulți ani, dragilor! Noului An să-i dăruim, fiecare, Noul Eu. Vă iubesc!

 

București, 26-29 decembrie 2017

Carmen Voinea-Răducanu

 

Foto: Shutterstock

Femeile care nu mă reprezintă

 

 

Am o problemă cu femeile rele. Știți genul acela de femeie căreia îi iese veninul prin ochi? Specia aceea căreia nu i-ai greșit cu nimic – e un fel de-a spune, ai greșit totuși, pentru că i-ai intuit mocirla din suflet – și totuși te-ar sfâșia dacă legislația n-ar fi dotată cu botnițe? Special legat de astfel de creaturi, spuneți-mi dacă voi, ca femei, ați întâlnit vreodată surata aceea care te insultă numai când se uită înspre tine și care ți-ar măslui toate noroacele – mici, puține, nu contează! -, numai pentru a-ți ucide zâmbetul? Eu da, nu deseori, spre marea mea șansă, dar e suficient fie și măcar o dată-n viață, doamnele de acest fel fac aproape cât toți dușmanii mici și mari luați la pachet.

Ei bine, problema nu e că sunt rele doar cu tine, adevărata nenorocire este că acestea sunt pur și simplu rele. Rele cu oricine și, mai ales, in the end of the day, cu precădere sunt rele cu ele însele. De aici, fără ca măcar ca ele să înțeleagă, vin de fapt și frustrările lor adânci și nefericirea, neîmplinirea și lipsa a tot ceea ce e curat, minunat și cu adevărat binecuvântat în viață: o relație normală și sinceră cu oamenii din jur și nu în ultimul rând cu ființele de același gen cu ele: femeile.

N-ar recunoaște pentru nimic în lume că suferă de ipocrizie cronică, dar argumentează în schimb, palid și neconvingător, că omenirea e plină numai de farisei iar ele s-au dat după ceilalți, altfel n-ar fi supraviețuit – cunoașteți genul, da?

Femeile acestea se consideră superioare tuturor și oricui, n-au scrupule pentru a-și atinge scopul, n-au nicio ezitare dacă mijloacele de care fac uz până la capătul drumului nu sunt tocmai ortodoxe. Pentru că dacă au strivit în calea lor alte ființe, asta e doar o lege a naturii unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic, iar ele, de acolo, de sus, din cerul pe care în complexul de supraom pe care și-l arogă ba chiar și-l revendică cu tupeu, pot. Orice. Și forța asta merge exercitată asupra oricui, oricând, indiferent de motivație.

Adevărul e că femeile acestea suferă. Pentru că niciodată n-ar recunoaște că ele poartă întreaga vină pentru propriile lor erori și se simt fără de prihană atunci când, ulterior, plouă torențial cu bobârnace peste capetele lor și pe care viața le revarsă peste cocurile lor cu generozitate – ca plată post factum. Ori, poate, pentru că prin mimetism viețile lor ajung să se identifice cu ceea ce poartă în inimi, instinctul îndreptățindu-le să creadă că asta le va servi la autoapărare și fără să înțeleagă că agresorul principal din viața lor sunt chiar ele însele. Pentru că Universul este echilibrat perfect și întoarce către fiecare dintre noi exact ceea ce purtăm în inimi, exact ceea ce dăruim, exact ceea ce suntem. La urma-urmei, exact ceea ce merităm.

Așa și cu noi ceilalți, nu este niciun fel de blestem ancestral ceea ce ni se întâmplă –  nu vorbim despre lucrurile care țin de cursul firesc al vieții -, ci doar o consecință firească a ceea ce am risipit pășind în trecerea noastră prin viață: zâmbete sincere, petale de trandafiri sau cuie și lame ascuțite de cuțit. Pășim așadar pe ceea ce am semănat și construit: iarbă presărată cu flori fragile și delicate de nu-mă-uita sau mlaștini alunecoase, nisipuri mișcătoare și hățișuri pline de capcane perfide.

Am cunoscut cândva o astfel de femeie. Inteligentă peste medie, nu cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă din lume, cu realizări mărunte, aproape inexistente, și cu ghinioane de mare anvergură. O ființă cât se poate de obișnuită fizic vorbind și care-ar fi putut fi chiar plăcută dacă ochii ei otrăviți nu ar fi îndepărtat imediat din preajma-i orice om care știa să citească în suflete. Cum nu toți avem acest al șaselea simț, unii s-au apropiat chiar nepermis de mult și sigur că și-au ars aripile îngerești, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, una deloc agreabilă și pe care nu are rost să v-o spun acum și aici. Dar alții, printre care și eu, în ziua aceea am stat la o parte, mulțumesc Domnului! Pentru că din prima clipă când mi-am îndreptat ochii înspre ea, m-am lovit de o privire sfredelitoare, plină de acreală și suficiență. Și cum ar fi putut să-mi placă felul în care mă privea pe sub gene, cu viclenie – cu o superioritate care nu-și avea locul și rostul în ambianța prietenească în care s-a produs prima noastră întâlnire și unde se presupunea că suntem toți egali și fără niciun fel de gânduri ascunse unul față de celălalt? Mi-a înțeles imediat pasul înapoi și dorința de a mă îndepărta de ea cu viteză și nu mi-a iertat-o. Probabil că și în ziua de azi consideră că eu ar fi trebuit să joc cu diplomație rolul omului de lume și să mă fi apropiat orice i-aș fi citit în inimă – pentru că ea știe prea bine ce gândea privindu-mă – iar pentru că nu am făcut-o, m-a urât din prima clipă. Pentru că nu i-am acordat atenția superioară pe care ea încercase să-mi sugereze că o merită înaintea celorlalți, pentru că nu m-am lăsat păcălită de vicleșugurile ei, pentru că nu m-am lăsat cucerită nici măcar de inteligența ei etalată ostentativ – semn de imensă prostie după părerea mea. Ce să spun legat de asta ca să înțeleagă? Doar că eu prefer de o mie de ori un prost sincer, unui șarpe cu ochelari – intelectual, deh! Prefer un om cu mai puține foi sub care-și ascunde sufletul, prefer un om nefericit unuia ce-și joacă împlinirea în mod fals. Prefer simplitatea și căldura unui dialog onest între suflete, unde niciunul nu e mai presus de altul, unde nimeni nu are ceva de demonstrat celuilalt și lumii întregi, prefer oamenii lipsiți de fățărnicie, oamenii care zâmbesc cu toată ființa lor, fără gânduri ascunse încolțite în ochi care se furișează cu perfidie. Iar de la o femeie cer infinit mai mult de-atât. Pentru că poate. A fost creată să fie bună…

Cândva, cineva care se credea mai deștept decât mine și cred că pe alocuri chiar și era, mi-a aruncat ofensator, în plin obraz, o zicală plină de subînțelesuri: “Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul în pierdere”. Desigur, eu fiind prostul în situația respectivă. Ok, mi-am zis, ce poți să faci când onestitatea îți este percepută ca prostie iar ipocrizia este ridicată la rang înalt, pe aceeași treaptă cu inteligența? Cine dorește, să stea atunci lângă cei deștepți (a se citi alunecoși, diplomați, ipocriți și farsori) și nu are decât să piardă – pe termen lung, scurt, treaba lui! – lucru care i s-a și întâmplat dealtfel persoanei cu zicala. Iar tu, Carmen, n-ai decât să pleci mai departe, fără să încerci să schimbi ceva din adevărul păgubos altfel și greu de zdruncinat al celuilalt – fiindcă e al lui, e felul său de a vedea lucrurile și nu vrea să accepte că din alt unghi, al tău, ele se văd categoric altfel. Pleacă, încercând să continui să fii același om prost pe mai departe, dar chiar extrem de departe, de cei care gândesc astfel despre tine.

Întorcându-mă la oile noastre, așa mi-am spus în minte și eu când am cunoscut-o pe acea femeie, numai că eu mi-am ajustat proverbul pe măsura mea, pe felul meu de a gândi și de a acționa: “Decât cu deșteapta asta fără caracter în câștig, mai bine de o mie de ori în pierdere cu cei ca mine”. Proști adică, fiindcă-i musai să respectăm cumva și zicala (dar vă invit să citiți ce trebuie: timizi, cinstiți, fără urmă de ipocrizie, cu suflete generoase etc. Da, eu sunt astfel și chiar știu cine și cum sunt, dați-mi voie să fiu mândră de mine. Pentru că pot și am cu ce!).

Din ziua aceea, femeia inteligentă și rea m-a sabotat încontinuu și folosindu-se mercantil de toate mijloacele, inclusiv puterea pe care o avea asupra celorlalți, chiar dacă mulți erau deja lămuriți asupra caracterului ei. Eram mereu “uitată” când era vorba despre vreo listă de promovare, când era vorba despre laude, despre merite, când era vorba despre vreo acțiune de grup. Nu pentru că mi-ar fi fost șefă sau colaboratoare, pentru că nu-mi era absolut nimic, ci doar pentru că putea să mă saboteze de la distanță și mai ales, știu sigur, pentru că era ferm convinsă că eu nu voi afla niciodată. Numai că, știți cum e, uleiul se ridică mereu la suprafață, n-ai cum să-I ascunzi pe fundul apei. Și-am aflat. Tot. Și mai ales că am avut perfectă dreptate în ceea ce o privește, chiar de la prima vedere: era și a rămas rea. Rea tare!

Însă, mă cunoașteți bine, sunt o optimistă incurabilă și nici întâlnirea cu o astfel de muiere nu m-a vindecat de credința că oamenii, în marea lor majoritate, sunt frumoși, generoși, plini de căldură și merită întreaga mea încredere. Femeile în special, ca dovadă că de-o viață întreagă femeile de bună factură mi-au fost mereu prietene sincere și cu adevărat mi-au rămas alături. Sau le-am cunoscut și mi le-am apropiat mereu pe cele bune ca pâinea caldă. Iar confirmarea că nu greșesc mi-a venit chiar zilele trecute, când Sarah Jessica Parker, o femeie faimoasă pe toate meridianele, a înghenuncheat cu o plecăcine splendidă în fața unei alte femei celebre, poate chiar mai cunoscută decât ea: Nadia Comăneci. Recunoscându-i și aplaudându-i acesteia, cu o generozitate de copiat de către multe dintre noi, toate meritele, toată munca, tot efortul și geniul sportiv – fiindcă, nu-i așa, nu vorbim nicio clipă de superioritate. Nu a înghenuncheat în fața unei femei superioare ei, ci în fața unui om absolut remarcabil, în fața fetiței de odinioară ce a scris cu demnitatea, cu munca și efortul ei, o pagină de istorie în gimnastica mondială.

Oamenii de calitate nu se simt niciodată datori în fața orgoliului lor să-i umilească pe alții. Pentru că nu se cred mai presus de nimeni și de nimic pe lumea asta, pentru că înțeleg că este loc sub soare pentru fiecare, deoarece știu că orice om este egalul altuia iar, uneori, există chiar oameni mai buni ca ei în multe privințe. O recunosc, fac o reverență și sunt fericiți că i-au cunoscut.

Bunătatea sufletească a unui om este inegalabilă iar generozitatea sa este de neprețuit. Cheia succesului în viață acestea o reprezintă, chiar dacă drumul nu e ușor și durează. Nu săpând și minimalizând meritele cuiva vom atinge împlinirea, nu insultând printr-un comportament ireverențios, nu călcând pe ceilalți vom ajunge departe, nu ridicând în rang impostura și minciuna doar pentru că adevărul ar așeza oameni pe care nu-i agreăm în locul care li se cuvine. Nicidecum. Ci fiind onești cu toată lumea, inclusiv cu cei care nu ne sunt pe plac – pentru că nu ne-au făcut pe plac -, apropiindu-ne mereu de cei drepți, făcând tot posibilul ca invitabili în universul nostru să rămână mereu doar cei de-o simțire cu noi, nu leprele, nu ariviștii, nu noii Dinu Păturică, nu cei cu venin în ochi și-n inimă, nu ipocriții. Mai ales dacă suntem femei și dacă printre ei, cei răi sau buni, sunt și femei.

Iar atunci când nu ne tratează cu respect și bunăcuviință, când ne insultă și ne agresează, ar fi ideal să nu ne coborâm principiile la un nivel inferior, răspunsul nostru perfect să poată fi doar unul singur: să continuăm să urcăm, să mergem către zările noastre senine, acolo de unde vedem lumea mereu îmbrăcată în lumină. Iar femeile sunt doar o bucurie și numai bunătate, culeg stele visătoare de pe cer să și le prindă în păr și zâmbesc mereu oamenilor și vieții. Iar pe mine doar acestea mă reprezintă.

 

 

București, 12-16 ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: The Old Astronomer – Charlie Bowater

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecții

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu nuia sau fără?

1540403_10200942610802059_1985829567_o
De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Dacă…

Kiev city. Ukraine. National botanical garden the name of N.Grishko.

Pentru fiecare vis spulberat se vor naște altele două. Pentru fiecare iubire pierdută vei întâlni o alta. Fiecare plecare se va sfârși cu o sosire tempestivă, de bun augur. Iar fiecare durere va aduce cândva un zâmbet. Unul ce poartă în el, răsfrânt, umbra lacrimii de odinioară. Pentru fiecare om bun ce s-a pierdut vei întâlni măcar încă un altul tot atât de curat. Iar pentru fiecare rană o binecuvântare neașteptată. E o lege nescrisă, a compensației. O răsplată nesperată pentru cel aflat în nevoie, cu țesutul inimii sfâșiat, cu încrederea într-un grav dezechilibru, balansându-se nemilos între a fi sau a nu fi naiv, a nădăjdui și a dispera.

Iar pentru fiecare palmă peste obraz vei primi de două ori câte un sărut. Unul pentru lovitură, altul pentru ochii tăi infirmi care au alergat dincolo de pălmuitor, înspre viitor, în tăcere, doar cu respirația întretăiată de spaimă, semn clar al unui suflet sfâșiat de incertitudine și durere.

Cât timp trăim, nimic nu e pierdut. Niciun vis, nicio iubire, niciun răsărit, nicio întâlnire, niciun zâmbet, nicio cutezanță, niciun suflet. Avem timp pentru toate. Chiar și pentru iertare.

Dacă ne așezăm față în față. Inimă lângă inimă. Dacă ne privim.

 

București, 2 aprilie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Noli me tangere!

th-5

Dacă mă placi, atenție mare. S-ar putea să fii acuzat de servilism. Dacă se întâmplă să fii în asentimentul meu, idem. Dacă, dintr-o regretabilă eroare, gândești asemeni mie, fii cu băgare de seamă: unii s-ar putea să te arate cu degetul, ești un om fără coloană vertebrală! Nu cumva să îndrăznești să te bucuri când sunt fericită, pentru că în secunda imediat următoare vei primi zăhărel din partea celor ce te-ar dori plin de venin împotriva mea și te vor îndemna elegant să…marș!

Te conjur să nu ieși cu opiniile tale pro happiness din rândul gloatei excitate de ștreangul pe care mi l-au ridicat plini de zel și de ură în piața publică, nu te detașa de ei, riști să fii târât de păr prin tot glodul aceleiași piețe, înghiontit și scuipat.

Fii de acord cu ei, atunci nu te va mai blama nimeni, abia atunci vei fi o persoană verticală. Nu te încăpățâna să crezi în propriile tale principii. Dacă vor fi aidoma celor ale mele, vei fi etichetat ca lingușitor. Mai bine batjocorește cum și ce e de ocară pentru cârd, aliniază-te celor ce aleg să facă rău pentru că e mai ușor decât să facă bine sau decât să stea în calea vântului. Alege calea ușoară, o viață ai, fii unul din adunătură, ce e individualitatea? Personalitatea de haită, acesta e răspunsul câștigător. Pentru că e mai simplu. Calea cea dreaptă, gândirea cu propriul tău creier și conformă sentimentelor tale nu-ți umflă conturile și nici nu te cocoață pe vreun tron.

Nu-ți apăra prietenii, nu te pune chezaș pentru onoarea lor, pentru dreptatea și pentru fericirea lor și a ta va fi împărăția nu a Cerului, ci una mai presus de El: a societății în care viețuim.

Nu te așeza de-a dreapta adevărului, mai bine ar fi să minți, eventual să vinzi ceea ce plăsmuiește mintea-ți în orele când viața senină a altora nu te lasă să dormi.

Nu cuteza să-ți spui părerea, una contrară curentului stârnit de unii. Te va târî în vâltoarea lui și te va îneca.

Stai într-un loc cât mai călduț, ferește-te cât poți de pârjolirea dreptății pe care o lasă mereu în urmă nimicnicia omenească. Nu-ți va fi mai bine, etic vorbind – dar asta e o discuție pe care o voi purta cu cei morali – doar îți va fi comod și-atât.

 

Așadar, fii rău. E musai să minți, să născocești, iar apoi să-ți prezinți veninul ca adevăr de netăgăduit. Dacă vezi un om fericit, mergi și omoară-i zâmbetul de pe buze. Dă-i pumni peste gura aia surâzătoare până n-o să-i mai rămână nicio urmă de bucurie pe obraz, până seninul i se va fi transformat într-o mască a durerii. Nu te gândi la nimic în afara pustiului din inima ta și nu încerca să-l umpli cu omenie sau cu vreo faptă curată și dezinteresată. Fii cât poți tu de infect, jignește, insultă, calcă în picioare, măcelărește. Iar la final, zâmbește. Ți-ai făcut numărul, ai mai trăit o zi în care te-ai urcat cu picioarele pe careva. De obicei pe o furnică, nicidecum pe vreun elefant. Dar tu nu faci diferența, te simți bine și-atât. Ești învingător.

 

Nici măcar nu trebuie să mă crezi când îți spun că deșertul din inima ta va fi și mai arid, mai sterp și că nicio ploaie nu-l va mai uda vreodată. Chiar nu contează, tu oricum nu înțelegi că așa cum ți-ai ales să fii – poate pentru că așa ești tu, poate din lașitate ori poate pur și simplu pentru că e mai simplu -, te va îmbolnăvi, iar la final îți va ucide spiritul. Dar pentru tine, ce va să vie nu are importanță, e un timp mult prea îndepărtat. Iar tu nu crezi oricum în poveștile acelea în care, mereu, când totul se va fi isprăvit, binele a învins răul, acelea sunt bombonele de îndulcit fierea celor ce cred într-o amară iluzie precum speranța. Tu crezi doar în satisfacția momentului, tu crezi doar în tristețea pe care ai reușit să o aduci, acum, învingătorule, în ochii celor pe care ți-ai exercitat talentul de a strivi. În aplauzele gloatei.

Fii în rândul lumii, nu cumva chiar să și uiți atunci când pretinzi că ierți, ferească sfântul să înțelegi ori să accepți diferențele fundamentale ba chiar și pe cele neesențiale dintre oameni. Nu cumva să fii convins că viața altora le aparține exclusiv lor, amestecă-te, dă-ți cu părerea, arată cu degetul, joacă rolul Judecătorului Suprem și emite edicte. Dar, pentru asta, omite adevărul, sari peste partea aceea unde iertarea menține talerele balanței într-un echilibru perfect și nu moare în afara uitării. Rătăcește în cel mai minuscul buzunar al ființei tale truismul că toți am venit pe lume și vom pleca spre stele în același fel. Și lasă-l acolo! Răzbună-te, așadar, pentru frică, pentru neîmplinire, pentru panică, pentru nefericire, pentru ratare, pentru neputință, pentru singurătate, pentru pierderi, pentru nevolnicie, pentru durere, pentru lacrimă, pentru netrebnicie, pentru suferință, pentru lipsuri, pentru nevolnicie. Pe alții. Chinuie-i pe ceilalți, de obicei pe cei ce-au reușit să-și învingă câteva slăbiciuni, niscaiva spaime, poate chiar toate furiile. Ori măcar o bună parte dintre ele. Și au rămas neclintiți în furtună, la marginea unei societăți care nu s-a deranjat niciodată real, nu declarativ, pentru aproape.

 

Fii cum decizi tu că vrei să fii.

Dar dacă alegi să nu crezi în mine, stai la o parte.

Nu mă atinge! S-ar putea să te molipsești de tot ceea ce nu ai ales să fii. Și astfel, visul tău de a fi diferit de mine se va nărui ca un palat ridicat pe nisipuri mișcătoare.

Și-mi vei fi aidoma.

 

București, 3 – 22 ianuarie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vreme trece, vreme vine…

th
“Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe…” – Glossă, Mihai Eminescu

Ne apropiem de ultima zi din 2014. Nu obișnuiesc să fac niciodată un bilanț al lucrurilor bune și rele întâmplate de-a lungul unui an ce se încheie și o să încerc să nu renunț nici azi la acest bun (sau prost) obicei. Deși nu cred ca de data asta să-mi iasă.

A fost cu adevărat un an ciudat, probabil că asta m-a pus pe gânduri și mi-a trezit dorința de a scrie despre el câteva fraze. A fost un an cu multe dureri, dar și cu destule bucurii. Am fost sănătoasă, iar cei dragi mie, o parte dintre ei, la fel. Numai că, unii dintre oamenii iubiți de mine au plecat la stele. Destui dintre ei. Dacă aș trage o linie, aș spune că a fost un an care a durut. Și a mai fost și un an care mi-a adus câteva împliniri modeste, n-am înregistrat nicio mare victorie, deși la capitolul pierderi a fost deosebit de generos. Să zicem că a fost … un an echilibrat. Sau poate chiar a fost astfel iar eu nu am simțul realității prea bine dezvoltat. Sau am avut așteptări peste medie.

Important e că am mers înainte, ca întotdeauna. Nu m-am abătut de la calea pe care o urmez ca de obicei, într-un fel haotic dar controlat, fără niciun soi de linie directoare, bucurându-mă sau întristându-mă după cum mi s-au așezat în față toate întâmplările vieții.

Am câștigat prieteni buni, am fost rea și am fost bună cu ei dar și cu toți ceilalți, sper în egală măsură, și-am am fost rea și am fost bună cu mine.

În general, șansa a fost de partea mea. Mi-a dat privilegiul de a rămâne cu dureri pe care celor dragi nu le-aș fi dorit niciodată, pentru că ar fi fost mai puțin puternici decât sunt eu. Mi-a dat bucuria de a aminti celor rămași cât de prețuiți ar trebui să fie cei plecați și mi-a adus în suflet bogății de neplătit cu toți arginții lumii.

Apoi, am fost tristă și am fost veselă. Am râs și-am plâns. Am zâmbit și mi-am închis într-un sipet ferecat cu șapte lacăte toate dorurile nestinse, comori de mare preț ale inimii mele.

A fost un an pentru care vă sunt recunoscătoare. Mi-ați fost aproape chiar și-atunci când eu fugeam de voi, îndepărtându-mă. Mi-ați dat curaj când simțeam cum deraiez înspre o linie moartă, mi-ați spus vorbe calde și frumoase mai ales când o meritam cel mai puțin. M-ați iubit, habar nu am pentru ce, și mi-ați rămas lângă inimă mereu, deși nu mereu v-am arătat-o. Vă mulțumesc, oameni dragi!

A fost un an în care am primit în dar cel mai mare și mai frumos buchet de trandafiri din toată viața mea.

A fost un an în care am primit multă iubire.

A fost un an în care am pierdut multă iubire pierzând oameni care mă iubeau.

A fost un an în care liniștea mi s-a așternut în cale. O liniște nemaiîntâlnită până în 2014.

A fost un an care m-a făcut să cad pe gânduri. Unele adânci.

A fost un an în care am scris.

A fost un an în care am făcut baie în Marea Mediterană.

A fost un an în care am pus piciorul pe Postăvarul într-o zi de Crăciun.

A fost un an în care am încercat să fiu alături de oamenii pe care-i iubesc.

A fost un an în care nu am reușit să fiu mereu, așa cum mi-aș fi dorit, lângă cei pe care-i iubesc.

A fost un an în care cățeii mei maidanezi au fost răsfățați, mângâiați, hrăniți, îngrijiți și mai ales iubiți.

A fost un an în care am încercat să fiu un om bun. Nu știu cât am reușit. Probabil că nu prea mult.

A fost un an în care am împlinit 50 de ani de viață.

A fost un an în care la tăcere mi s-a răspuns, uneori, cu iubire. Alteori, cu răutate, “ură” ar fi un cuvânt prea greu. Dar a fost și un an în care-am înțeles, în sfârșit!, că nu avem nevoie în viețile noastre, nici eu și nimeni altcineva, de niciun om nefast și-am învățat cum să închid încetișor ușa dinaintea tuturor nepoftiților cu gânduri și priviri pline de urât.

A fost un an ciudat. Plin cu multe dintre darurile vieții, plin cu toate lacrimile ei.

A fost un an. Încă unul. Și va mai veni un altul. Încă unul. În care sper să-mi onorez toate datoriile față de cei dragi, față de cei buni și chiar și față de cei ce nu mă pot iubi. Iar moral, față de cei mai mulți dintre ei, voi rămâne veșnic datoare.

A fost un an pentru care-i mulțumesc vieții mele. Pentru că mi l-a dat. Mi-a fost dăruit.

Pentru că anul acesta, indiferent cum, m-a trăit. Așa cum s-a priceput. Și s-a lăsat trăit. Așa cum m-am priceput.

Vă doresc ani de trăit, dragii și dragile mele. Dăruiți. Cu sănătate. Cu bune. Cu rele. Cu tot ce ne-a fost dat.

Viața e frumoasă, știu sigur. Trăiți-o! Și lăsați-vă mereu călăuziți de toate cele ce vă pot face să deveniți bogați și vă pot aduce Speranța.

De Iubire

De Credință

De Iertare

De Dor

De Prietenie

De Compasiune

De Încredere

De Visuri

De Devotament

De Luptă

De Dăruire

De Respect

De Morală

De Bunătate

De Pace

De Loialitate

De Binecuvântare

De Liniște

 

 

București, 30 decembrie 2014

Dăruindu-vă toate cele de mai sus, rămân a voastră

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Butaforie și durere

1
Pe vremuri, circula un banc în care un mare regizor își rezerva sieși toate rolurile principale din creațiile sale artistice, el fiind în egală măsură regizor, scenarist, scenograf, cascador, producător, actor în rolul principal și tot așa mai departe, până la acoperirea totală a fiecărui departament important în crearea operei sale. Iar la final, în rolul său, surpriză! Era altcineva.

Tot meditând într-o splendidă și mult visată zi de toamnă, în timp ce-mi plimbam pașii pe un pavaj demult uitat, răvășind cu bocancii frunze căzute și uscate la poale de Copou, am descoperit cu încântare un adevăr ascuns printre crengi dezgolite – cum că Dumnezeu nu e numai e Creatorul, ci și Regizorul, Scenaristul și Scenograful perfect pentru orișicare dintre noi, artiști în rolul principal în propriile noastre vieți. Sau cel puțin așa ne place nouă să credem că am fi.

Iar fiecăruia i-a construit un décor potrivit destinului său, un cadru perfect gândit, croit pe măsură, la comandă divină, în care să se desfășoare cu bucurii și neîmpliniri, cu lacrimi și victorii, El cunoscând dinainte scenariul rezervat de ursitoare, la naștere, tuturor.

Mie, gândeam eu, mi-a așezat pe un covor de frunze uitate după căderea în abis, o mașină a timpului. Una, probabil, deșteptătoare. Fixată să sune pe-aproape de cel de-al doisprezecelea ceas.

Iar în jurul acelui tablou neverosimil mi-a clădit un Univers ridicat din înfrângeri, albastru și singurătate. Din iubiri, pierderi și singurătate. Din chemări, dureri și singurătate. Din tăceri, stele și singurătate. Apoi, a picurat în cleiul cu care și-a închegat opera câte puțin din toate trăirile ce L-au încercat la Facerea unei Lumi numai pentru mine: curaj, nedumerire, uitare, melancolie, bucurie, îngrijorare, teamă, dor, nebunie, mândrie, tristețe, orgoliu, disperare, măreție. Și un pic de Lună, o umbră, mai multe iubiri, câteva oglinzi. Și, bineînțeles, durere. Una din aceea nemuritoare, fără putință de tăgadă și fără de leac. Ca și cum și-ar fi dorit pentru mine izbânzi mediocre cu prețuri de victorii celeste, de parcă mi-ar fi hărăzit doar lacrimi în cascadă dar frumos asezonate cu muzica heruvimilor ce răspândesc asupra tuturor iubirea Ființei Atotputernice. Așa mi-a ridicat împărăția în care să-mi duc zilele.

Mi-a meșterit cu iscusință o butaforie perfectă pentru o existență sub lumina reflectoarelor ațintite artistic spre întreaga mea viață de către un ipotetic director de imagine – de fapt, tot El – în sarcina căruia a pus mare parte din îndatoriri: de la mișcarea camerei, designul luminii și al culorii, expunerea, încadrarea, relația cu scenografia și intervențiile asupra peliculei din filmul existenței mele în perioada de post-producție.

Mi-a construit, în universul ce mi l-a hărăzit, cele mai abrupte stânci, unele nepământene, de la înălțimea cărora să privesc către orizonturi de vis dar de neatins de putința unui muritor de rând. Apoi, m-a înconjurat de oameni. Mulți de carton sau ipsos, dar din carne, sânge și emoții cei mai mulți dintre ei. Iar aceștia din urmă, culmea, i-au reușit cel mai bine, de parcă materia pe care o avea la îndemână devenise, brusc, una de prim rang, deși fusese descoperită de Artist abia la final.

Mi-a răsădit, în cele din urmă, în inimă, suflet și plămâni flori de colț și copaci – mesteceni, în principal. Cu tot cu foșnetul lor plin de melancolie. Iar florile care mi-au crescut de-a lungul vieții direct de sub piele au moștenit ceva din alburiul norilor de pe cerul senin al primăverii, că așa s-a dorit pentru mine – zăpezi ale mieilor ofrandă sângelui fierbinte ascuns pe sub toți porii.

A meșteșugit cu destoinicie la toată scenografia din jurul vieții mele imitând la perfecție o lume amalgamată, cu motive arhitectonice clare, precise, executate impecabil. Cu ființe aproape vii, cu stele aparent strălucitoare, cu ceruri nefiresc de înalte. Cu piscuri fudule și văi profunde, cu orașe moarte incredibil de vii și cu mări mărginite de țărmuri piezișe, roșiatice în lumina soarelui născut sau apus. O creație suferind de sentimente neasemuite, tocmai de aceea aproape de nedefinit, ca și cum ar fi, de fapt, inexistente.

M-a lăsat, mai apoi, de capul meu cu toate simțirile în alertă, să zburd printre toate. Să-mi rup unghiile până la sânge încercând să mângâi cerul ideal din gips carton, să-mi zdrelesc buzele în zâmbete ce se izbeau de ochii perfecți ai oamenilor de tinichea. Să alerg peste dealuri și văi păstoase ori casante din hârtie și ciudate amestecuri artificiale pultacee, în care m-am afundat până la sufocare ca în cele mai periculoase ținuturi mlăștinoase.

Și din toate dăruite mie să învăț durerea. Iar peste durere, să pun surâzând durere. Și după durere, să întâlnesc din nou, nesupusă, o altă durere.

Iar la toate câte au fost, câte sunt și câte vor mai fi să fie, la greu ori la victorie, m-am descoperit mereu blamând, implorând, mulțumind ori punctând acuzator cu degetul arătător perfect întins înspre El: Creatorul, Regizorul, Scenaristul, Scenograful, Făurarul ori Actorul din rolul meu. A fost atât de ușor să arunc toată greutatea asupra Sa, să-I critic căderile, să-I aplaud reușitele, să nu-I înțeleg alegerile. Riscând, astfel, să pricep abia cândva, înspre final, de obicei prea târziu, când ceasul va fi obosit să tot dea alarma, că exact ca în bancul acela celebru, în rolul tuturor personajelor pe care i le-am atribuit întreaga viață Lui eram, de fapt, doar eu. Regizor, Scenarist, Scenograf, Făurar, Actor. Dor. Și Vinovat Suprem.

 

București, 18 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lumea mea de mucava

toni-angyala
Lumea mea e una normală, adică tinde să iasă definitiv din țâțâni.

Pendulează uniform și plat între închis și deschis, ca o ușă defectă, stricată de prea multe incertitudini. Ca și cum lumea asta a mea n-ar avea forța de a se decide cum e mai bine: să rămână în afară, să se așeze în văzul și în rândul lumii tuturor sau să se pitească bine, să stea chircită în ea însăși și de nimeni știută în tenebrele aceleiași omniprezente lumi largi și, totuși, ciudat, prea ades înguste.

Lumea mea e ca un fel de casă cu pereții antifonați dramatic și fără pic de subtilitate, astfel încât tăcerea să nu poată răzbate în afară, dincolo de mine. Astfel încât bucuria de dincolo de zidurile sale să nu pătrundă fără chin, adică să ajungă în inima mea anevoios și gata ostenită.

Lumea mea mai are, peste toate neajunsurile, și ferestrele orientate spre nord, înspre crivăț. E așezată ca atelierele unor pictori îndrăgostiți de dramatismul luminilor gri, iar pivnița cu vinuri îmbietoare, mesageri ai uitării, e așezată la sud, în bătaia nemiloasă a soarelui. Lumea asta a mea e ticluită un pic nătâng și buimac, ca și cum și-ar fi întors toate darurile doar înspre ea însăși, fugită din fața unei neînduplecate și neiertătoare judecăți din afară.

Ca și cum lumea asta a mea, neverosimilă pentru cei din jur, ar fi fost proiectată de cel mai slab dintre arhitecți. Ca și când în Universul meu totul s-a clădit anapoda și până și liniștea e asurzitoare iar veselia e cât se poate de silențioasă.

Explicația ar fi una singură: lumea mea e un univers de mucava. S-a născut dintr-o pădure de mesteceni, știți voi care, aceea din poemele lui Esenin, melancolică precum Rusia profundă. Ori dintr-un vaier tulburător ca sunetele unui pian sub degetele lui Doga. E colorată. Are toate pastelurile luminoase de toamnă în buzunarul de la piept, din dreptul inimii, și unduirile tuturor mărilor pe care visez să navighez în privirile albastre pe care sufletul și le-a orânduit singur, dramatic, pe sub gene, când visa nemărginiri. Și în fiecare noapte, deopotrivă cu îndârjirea dăruită de fatalitate, lumea mea înfruntă al nouălea val din furtuna năprasnică a lui Aivazovski, agățându-se de cele mai tainice nădăjduințe ca de resturile unui vas distrus ce plutesc salvator în derivă.

Lumea mea e un décor fantastic, ireal pentru ceilalți. Și pe bună dreptate, e doar un concept plastic al imaginației mele unde Soarele poate răsări chiar și la apus, iar razele sale doar urcă spre Ceruri și nu cad niciodată la pământ. Unde Luna zâmbește ștrengărește în fiecare noapte ori tace romanțios și idilic stând mereu cu fața ascunsă în văzul tuturor, parcă la îndemâna fiecărei inimi apărute domol, de după un colț neștiut, în întâmpinarea tuturor amăgirilor.

Lumea mea e croită din inocente căi lactee și se îmbracă numai în ample hlamide de culoarea cerului nopții, prinse doar într-o stea – agrafă pe un umăr -, ca veșmintele vechilor greci la festivități grandioase.

Lumea mea e cum sunt eu. Ca un înger ce și-a lepădat aripile și, totuși, se pregătește de zbor. Spirit ceresc de mucava.

 

14 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro