Globul de cristal

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

2 thoughts on “Globul de cristal

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*