Bilete către nicăieri

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Inelul de logodnă

 

 

Eram în balconul camerei mele de hotel de pe o plajă turistică din Tunisia și priveam către mare când mi-a spus, la telefon, “Vrei să fii logodnica mea?”. Am răspuns fără ezitare “Da!”. Iar când ne-am revăzut la câteva zile după aceea, la întoarcerea mea în țară, în chicineta apartamentului confort 2 din Urziceni, așezați la masă fiind, mi-a așezat pe degetul inelar al mâinii stângi cel mai frumos inel din lume și m-a cerut de soție. Tot “Da!” i-am răspuns, deși nu a avut loc să îngenuncheze, așa de strâmtă era încăperea.

“E o nebunie, nici nu vă cunoașteți prea bine…” mi-au zis atunci mulți oameni. Și nu cred că doar mie, ci și lui. Iar cei care nu ne-au spus-o, sigur așa au gândit. Poate că era, poate că părea chiar o prostie, o eroare de oameni maturi luați de val – așa s-o fi văzut din afară. Dar n-aveam cum să nu-l iubesc. N-aveam cum să nu risc. Eu cu el și el cu mine.

Inelul? Ah, da, inelul. Îl vedeți în fotografie, e un firicel de aur galben, ca un șarpe încolăcit pe degetul meu, cu 4 strasuri în cap. Banal, o să zică unii. Ieftin, o să comenteze alții. Eu insist să spun că este deosebit de frumos și extrem de scump. Mai scump decât atât nu se poate. Și nici mai frumos. Dar știți de ce? Pentru că a fost cumpărat din suflet. Și cu bani împrumutați, că altfel iubitul meu nu și l-ar fi permis. După ce m-a întrebat la telefon dacă vreau să-i fiu logodnică, a realizat că logodnă fără inel nu s-a mai văzut și a intrat în panică. Ziua de salariu era mult mai târziu după întoarcerea mea din vacanță și după plățile către bănci nu-și putea permite să mi-l cumpere. Iar el voia să mă aștepte cu inelul, să mă surprindă, să mă facă fericită. S-a dus la primul prieten întâlnit în cale și i-a cerut să-l împrumute cu bani. I-a spus și pentru ce are nevoie de ei, deși asta nu am să o înțeleg niciodată, de ce trebuie să-i spui cuiva pentru ce ai nevoie de bani când ceri un împrumut? Nu e suficient că ai nevoie și atât? Cine vrea să ajute o face doar condiționat? În fine, prietenul nu a avut bani să-i dea. Sau i s-o fi părut omului că “logodnicul” e cam nebun și nu a vrut să o facă. Al doilea prieten, însă, a fost fericit de veste și i-a dat bani din toată inima. Puțini, că nu avea nici el mai mulți. Așa că, deși doar un magazin cu bijuterii era în tot orașul, a intrat, și ce i-a permis buzunarul aia a cumpărat. Nu era o bijuterie cu vreun solitaire prețios, nu era un inel rafinat sau de firmă, nu era strălucitor ca soarele. Dar era inel? Era! Ba chiar din aur! Măsura perfectă, habar nu am cum a făcut, cum de-a știut-o. Chiar o să-l întreb cum de-a nimerit-o, că nu purtam bijuterii ca să fi putut să probeze pe degetele lui vreun inel din cele ale mele.

Și-așa ne-am logodit. La cină, acasă, într-un apartament confort 2, cu inel cumpărat din bani împrumutați. Și cu încrederea că nu greșim. Și iubire. Și speranță.

Au trecut de atunci 8 ani, dintre care 6 ani și 3 luni de căsnicie. Inelul meu de logodnă, ieftin și banal cum cred unii, îl țin pe deget și acum, zi de zi. Mai mereu se răsucește și modelul îmi ajunge în palmă, pe deget arătându-se vederii celorlalți un firicel metalic subțire, ca o verighetă. Nu-l răsucesc la loc, știe el ce face… Chiar când am avut reacții alergice (ce noroc, doar la alte bijuterii!), n-am renunțat la inelul meu, a rămas mereu cu mine, pe degetul meu. Chiar și în detrimentul unor inele mult mai frumoase, mai scumpe, mai spectaculoase. Probabil mulți mirându-se că port cu obstinație un inel atât de banal și ieftin (insist, nu e nici banal și nici ieftin!). Numai că ei nu știu adevărul, de aceea greșesc. E un inel atât de scump, pentru că mi l-a cumpărat cu bani împrumutați, când nu avea nici un leu pentru pâine, bărbatul care dorea, din iubire, să-și petreacă tot restul vieții lui cu mine. Așa că e cel mai prețios inel din lume. Până la urmă, nu despre asta e iubirea? Despre simplitatea și curățenia sentimentelor? Despre nevoia de a-l face pe celălalt fericit? Despre bucuria de a ne lega pentru totdeauna într-unul singur cu un fir indestructibil de afecțiune și împlinire? Despre legăminte sfințite în inimă și adevăr, nu în bogăție și aparențe? Nu că aș avea ceva împotriva bogăției, dar de cele mai multe ori iubirea este doar despre inele banale. Și comuniuni sublime. Astfel, oamenii sperând la o iubire pentru totdeauna.

 

 

București, 15 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Celor vrednici de milă

rain_and_tears_by_voltuzaidi-d5j2yl3
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.

Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…

*

“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”

*

Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.

*

Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.

 

București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro