Judecata de Apoi. Inculpată, Eva

fullsizerender-8 (1)

 

Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă și goală în lumină. Inertă. Doar ochii mi se mișcă și scrutează cu atenție imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la țară în noaptea Sfântului Andrei și aștept să se iște din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înțeleg.

*

…Da, parcă semăn cu mama. Și cu bunicile mele. Și cu mamele bunicilor mele. Cu mătușile și verișoarele mele. Cu prietenele și neprietenele mele. Cum stau așa, chipul meu are ceva din blândețea obrajilor Sfintei Maria – iertare! Dar are și ceva din tristețea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, cele din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucățică imperfectă din Universul ăsta desăvarșit, sunt, în mod cert, toate femeile știute și neștiute, văd bine. Vin din trecut și mă îndrept prin surorile și fiicele mele către viitor.

Am iubit și am urât. Am dansat și mi-am ținut mâinile cuminți in poală. Am țesut covoare și vise. Am netezit cu palmele goale așternut de spini pentru dragoste neîmpărtașită și am fluturat batiste a despărțire pe un peron de unde nu mai pleacă și înspre care nu mai vine niciun tren neștiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, pașii mei au rămas îngropați la țărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deșertului, smulgându-i pustiului din ei inșiși. Am zămislit din vorbe și din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viață lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiți ai bărbaților iubiți și le-am săpat zâmbete în colțurile gurii. Unora, le-am născut în inimă cuvântul “dor” și am încercat sa-i invaț, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reușit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoți lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea in biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopți adânci cu luna plină și am ținut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiți. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci și cântece. Am născut poeme la ceasurile serii și am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni triști și nefericiți și am făcut curat intr-o casă. Am întins o pâine celor înfometați. Am îmbrațișat mame disperate și am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine și din alții. Uneori am și învins. Am căzut și m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat și am ademenit. Am cules fructe și am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă și n-am negociat plățile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi și acum merg spre amurg. Am iubit. Am și plecat din iubiri și am rămas în durere, întorcându-mă și împlinind profețiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei și am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare și am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiți și am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci.

*

Am înțeles. Sunt vinovată. Ca sunt femeie. Întreagă. Cu bune și da, și cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu și o să-l țin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Și așa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldata în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al Facerii Lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viată. Un anotimp în iarna destinului, al meu și al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în șir indian.

Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în revista Tango-Marea Dragoste, București, 20 ianuarie 2012

http://revistatango.ro/carmen-voinea-raducanu-judecata-de-apoi-inculpata-eva-2662

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Scrisoare Evei

972332_233526986837611_6732624708733072848_n

Ești dependentă de toate mizeriile astea deșarte – poți să le pui ce nume vrei, de la stima celor din jur și până la imposibilitatea de a fugi în lumea largă, de ceea ce ți s-a împlântat în minte și în inimă, deși e imposibil să fugi undeva fără de tine. Și, uneori, te-ai întoarce înapoi în grote numai să nu-ți ghicească cumva, careva, gândurile pe care le ai despre ratările-ți remarcabile, neîmplinirile întristătoare care te macină, visele năruite în așteptare fără sfârșit, speranțele spulberate în cele patru vânturi și iubiri fugite de-acasă cu viteza supersonicelor.
Te încui în camera ta, îți zbieri frustrările în perne, neauzită de nicio ureche (nepăsătoare ar fi și de-ar asculta, oricum), îți urli durerea tuturor pereților de piatră constrânși să-ți afle jelania, iar la final, îți muști limba de disperare, să nu mai poti astfel scoate niciun sunet pe care să-l știi doar tu și tăcerea din jur.

Când durerea s-a mai îmblânzit oarecum, te iei iar cu viața și, din când în când, te faci că uiți.
Uiți urletul, dar îți mai amintești ce l-a provocat.
Dar eu ți-aș zice, dacă aș putea, să treci prin viață cu fruntea sus, cu bucurie, orice-ar fi! Ți-aș zice, dacă m-ai asculta, să fii mândră-n toate cele și te-aș ajuta să vezi cu ochii tăi cât ai fi de frumoasă dacă ai avea mai multă încredere în tine. Și ți-aș vinde și niște ași, să-i ascunzi bine în mânecile tale mătăsoase, unduitoare.

Te rog!
Fii și tu mai țanțoșă, nu umbla ca miloaga cu privirea-n țărână și cu sălbatica-ți coamă căzută grămadă peste ochi. Șezi dreaptă, împinge-ți nasu’ ăla bine de tot spre înaltul cerului, străpunge orizontul cu vârful bărbiei, trage înapoi de umeri că au adormit și ți s-au prăbușit peste burtă.
Ce stai ca oropsita de parcă-ți plângi de milă de când te deștepți și până când te pălește adormirea?
Fii mândră, ridică-ți ochii spre lună, privește către stele, nu te da bătută orice-ar fi, niciodată!

Ce dacă ai de cărat treișpe papornițe ce însumează peste douășcinci de kilograme? Zâmbește! Suav, nu tâmp!! Cu seninătate, cu bucuria că poți! Că încă mai poți! Asta în sinea ta, cei dinafară trebuie să creadă că sinistrul calabalâc e ușor ca o adiere, că așa cum Steve Jobs a visat toată viața la Apple, tot așa ai sperat și tu,  de prin copilărie, că ai să cari în cârcă în toate zilele tale de viitoare femeie splendidă tot greul pamântului ca odinioară preafericitul Atlas.
Fiece ființă întâmplată în calea ta TREBUIE să creadă că, pentru tine, e o plăcere fără seamăn pe lume să îți încarci spinarea ca hamalii din porturile romantice ale lumii. Da, alea pe care n-ai încetat să nădăjduiești că ai să le cuprinzi odată și-odată cu privirea, îmbătându-te de bucuria că ți-a fost dat să trăiești o minune nemaiîntâlnită și care nu-i este dată, prinos, oricărui muritor.

Dar ce-i cu fața asta schimonosită?!?! De unde ți-a răsărit rictusul acela demoniac ce ți-a desfigurat fețișoara-ți suavă? Bucură-te cu toată ființa, alunecă pe pământ cu grația unei patinatoare olimpice, plutește ca pe aripile celui mai gingaș zefir, dansează ca Ginger Rogers! Te rog, fii surâzătoare și plină de fericire, cine mai are pantofi ca ai tăi?! Știu, am trăit și eu, și nu doar o dată, chinul inuman al picioarelor prizoniere în cei mai nemernici – și neasemuit de frumoși! – pantofi. Dar, putea fi mai rău! De exemplu, cum ar fi fost să n-ai șansa să te bucuri de perechea asta ce tocmai ți-a strivit, pe lângă toate degetele de la ambele picioare, aproape și orgoliul – i-ai da dracului jos într-o secundă! Sau mai bine dă-i jos. Cu grație, zâmbind, firesc. Ține-i într-o mână, leagănă-i în mers, valsează cu ei. Nu te mai gândi la nimeni, bărbații îți vor iubi naturalețea, femeile îți vor admira curajul.

Ți-ai pierdut job-ul, te-au pus pe liber? N-au decât să moară foștii tăi șefi, cu o comoară ca tine nu se vor mai întâlni nici când vor renaște într-a șaptea viață! Ce dacă vine scadența la creditul ipotecar luna viitoare? Nu-i problema ta, las-o pe capul băncii, mergi cu zâmbet înainte, marș! Mai e și mâine o zi, surâsul tău plin de încredere îți va aduce un loc de muncă, unul chiar mai bun ca cel dinainte!

Te-a părăsit iubitul pentru alta? Pe Tine?!?!?! Ha! Stai să-i mai treacă efuziunile de început, stai puțin să-și răcorească nițel carnea înfierbântată de ideea de “nou” și-o să-nceapă să Te caute în toate femeile pe care le va întâlni de azi înainte, începând chiar cu ea, cea care Ți-a îndoliat acum inima. Când îi va dărui muzica Ta și va închide ochii ascultând-o, văzându-te doar pe Tine și imaginându-și că sunteți doar voi pe lume, retrăind un trecut pe care deja îl plânge. Când îi va vorbi numai despre Tine la fiece întâlnire, când îi va arăta cât de mândru e de Tine și cât de vinovat se simte pentru că Te-a abandonat, cum îi va fi? Când va regreta că nu a rămas cu Tine? Când va plânge în versuri toate greșelile făcute față de Tine? Când va înțelege că Tu ai fost iubirea vieții lui? Cum va fi viața lui când după marmuri de Carrara, vorba poetului, va ști că strânge în brațe doar un trist ghips…?

Prietena ta cea mai bună ți-a întors spatele, găsind că ești prea neînsemnată pentru sferele înalte în care a pătruns de mână cu fata aceea nouă pe care n-o suporți? Așteaptă să dea nas în nas cu prima trădare ieftină, cu prima punere la mezat a sentimentelor ce le-a investit păgubos într-o legătură de suflet mai primejdioasă ca toate căderile pe care le-a avut până acum. Va veni iar la tine ca un cățel cu coada bine strânsă-ntre picioare, speriată de consecințele pe care le are deja încrederea ei prost investită.

Draga mea dragă, știu câte dureri mici sau mari viețuiesc în lumea unei femei, sunt pe-acolo și eu, printre ele, de mână cu tine. Și tot ce-ți spun ție, mie-mi spun zi după zi: nu te mai întrista pentru ceea ce nu poți schimba și, tocmai de aceea, nimic din toate cele rele nu trebuie să-ți spargă inima în cioburi mii și să-ți înnegureze ochii. Nu mai urla în perne. Nu mai plânge pentru toate cele nedorite, întâmplate însă.
Spune-ți mereu, repetă-ți la infinit și dincolo de el: sunt un dar. Neprețuit, subevaluat, însă unic. Sunt cea mai frumoasă făptură pe care-am găsit-o în lume, sunt, dincolo de nori, cel mai viu colorat și așteptat curcubeu.
Și cine nu mă vrea, în mod sigur nu mă merită!

 

București-Urziceni, 4-12 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro