Tag: roman

Copiii Apocalipsei – Mâțișor – fragment

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Mâțișor crescuse ca o salcie sălbăticită pe malul unei ape adânci cu unde întunecat-azurii, deși viața ei începuse sub cele mai bune auspicii și părea că va fi binecuvântată de Dumnezeu numai cu frumusețe și fericire. Născută într-o familie ce tindea să atingă într-o zi clasa de mijloc, copil dorit de ambii părinți, era cel mai jucăuș și senin rățoi de pe baltă. Doar că fericirea n-a fost de lungă durată. Tatăl ei, un barbat frumos și cu ochi alunecoși, inițial muncitor dar terminând o facultate întreținut de nevastă, odată ce-a ajuns la Mecca lui a realizat că doamna nu mai corespunde cu cerințele lui intelectuale, rămânând, în fond, tot o mică, naivă și cam prostuță țărăncuță ajunsă muncitoare într-o fabrică la oraș. După destule aventuri cu muieri ce-aveau aceleași date fizice cu ale soției lui, semn clar că omul știa limpede ce gen de femeie îi place, adică brunetă, mignonă și cam botoasă, într-o bună zi, fiul de țăran cu sete de carte ajuns inginer și-a făcut geamantanul, și-a părăsit familia și dus a fost.

Mâțișor începuse de timpuriu să dea piept cu viața, deși avea doar puțin peste 4 ani. Până atunci fusese un copil frumos și auriu ca soarele, dar odată cu plecarea tatălui ei și ruperea bruscă a legăturilor cu bunicii și cu satul unde crescuse în libertate și bucurie deplină, parcă ceva i se schimbase și-n înfățișare: nu mai râdea cu toată gura, nu mai făcea toate prostiile ei dulci și parcă nu mai era la fel de frumoasă. Ori poate că da, dar tristețea se instalase atât de bine și de timpuriu în ființa ei micuță, încât, prea mare fiind deja dădea pe-afară, modificându-i chipul într-un mod aproape straniu pentru un copil. Era palidă și foarte, foarte slabă, iar trăsăturile ei cândva dulci ca mierea, deveniseră ascuțite și tăioase. Numai ochii mai rămăseseră de ea. Mari, bulbucați, parcă prea mari pentru chipul ei mic să-l cuprinzi în palme și cumplit de însingurați. Triști. Se ghemuia în colțuri de încăpere și vorbea mereu cu tatăl ei dispărut dar imposibil de uitat, iar jucăriile stricate rămâneau aceleași, nu mai apărea nimic nou, sărăcia deja își spunea cuvântul în casa lor, a ei și a mamei ei. Oricum, nici nu i-ar mai fi trebuit, nălucirile minții ei iscoditoare scorneau altfel de jocuri, unele unde adulții aveau rolul principal și niciunul nu o iubea, plecând foarte departe și uitând să se mai întoarcă.

Vaierul ei neînțeles de salcie plângătoare și capul cu părul rebel și întotdeauna ciufulit și despletit precum al fecioarelor din basme au însoțit-o de atunci mai mereu, aducând-o în atenția batjocoritoare a copiilor și transformându-i comportamentul în cel al unui soi de băiețoi, cap al tuturor răutăților și-al jocurilor absurde și brutale.

Mâțișor era greu de stăpânit, iar muțenia din interiorul ei se trasformase într-un fel de încăpățânare obositoare pentru cei din jur. Ura școala și orice fel de reguli impuse de alții, iar Gina, mama ei, nefericită, singură, plină mereu de datorii și de necazuri, nu-și înțelegea nicicum fiica cea atât de ciudată, deși o iubea mai presus de orice.

Mâțișor ieșea din toate tiparele, asta era cât se poate de clar, dar niciodată pentru a merge spre înalt, ci numai pentru a coborî în genuni. Poate ca să-și ia avânt. Ori poate fiindcă acolo se regăsea dincolo de realitate.

A crescut cum a putut – văzută din afară era destul de bine – era iubită enorm de mamă, o femeie muncitoare care ar fi făcut totul pentru ea. Numai că fetiței și mai apoi tinerei fete și femei, totul mamei ei nu-i era destul, voia mai mult. Și mai mult. Și, mai ales, visa numai la ceea ce nu putea să aibă.

 *

Până la 4 ani, Mâțișor cunoscuse adevărata copilărie și fericirea, și-și trăise din plin libertatea de a se juca, de a iubi natura și animalele, de a visa, de a fi exact așa cum i se năzărea să fie, fără nicio spaimă că ceva ar putea fi nelalocul lui în bucuria sa de a simți, de a trăi, de a fi una cu universul în toată ființa ei.  Toate jocurile inventate de mintea ei năzdrăvană își aduseseră prinosul în zilele petrecute la bunicii paterni, într-un sătuc uitat de lume, idilic văzut prin ochii ei albaștri și nevinovați de copil, sărăcăcios și trist în realitate. Mâțișor fusese un copil primit cu toată iubirea în familia tatălui ei, una numeroasă, unde el fiind cel mai mare dintre frați iar ea prima nepoată născută, adusese lumină de sărbătoare, râs lipsit de griji și glas cristalin de clopoțel și vorbă dulce stâlcită, limba acea specifică unor copii mici și dulci, mierii. Părul ei alburiu, o explozie de cârlionți ce-i încadra fățuca nostimă, îi adusese deja o poreclă în familie dar și în tot satul: Mâțișor – pentru că exact așa arata în primii ei ani ai copilăriei, ca o tulpină fragilă de floare de salcie în primăvară, mugur pufos de viață nouă, vălătuc de bucurie lipsită de griji.

Până la 4 ani, Mâțișor învățase toți copacii din sat și de pe lângă sat, fiecare animal din ograda bunicilor dar și din gospodăriile celorlalți țărani și era cea mai bună prietenă a mamei-natură, pe care o exploata ca pe cel mai grozav tovarăș de joacă. Toți sătenii o știau, toată lumea îi iubea veselia și tuturor le aducea bună dispoziție și zâmbet în colțul gurii. Cum ai fi putut să nu iubești năzdrăvăniile ei, cum să nu mustăcești la dialogurile cu ea? Mâțișor era o mare bătaie de cap pentru bunici, acum o lăsau în prispă și-n 5 minute era deja în capătul celălalt al satului, fugea la Gheorghe al Nicăi să stea de vorbă cu purcelul Ghiță sau să-l certe pe cocoșul Aurică. Sau să vadă cotoșmanii abia născuți ai pisicuței Tănțica și să-i boteze.

Argintul viu nu avea viteza ei de reacție, Mâțișor era sufletul casei și bucuria tuturor, pentru fiecare avea o vorbă bună, pupa pe toată lumea și dacă lelea Floarea se plângea de șale, Mâțișor o mângâia să-i ia durerea cu mâna, apoi o cuprindea cu brațele ei mici de după gât și-i dădea pup fără scârbă pe obrazul brăzdat de ani și necazuri.

–  Mâțișor, da’ tu ai zis acasă că vii la mine?

– Nu, n-am zis, de țe să zic?

– Păi o să înnebunească mă-ta mare când nu te-o găsi în curte.

– Da’ sunt la tine, țe-am păcut?

– Tu ești la mine, frumoasa lu’ mamaie, da’ dacă nu știe, că nu i-ai zis, se ia de grijă. N-ai făcut nimic.

– Păi îi zic eu unde-am post când mă duc acață, că n-am țtiut că vin la tine.

– Da’ unde te porniși, maică? Și când te duci acasă?

– Am zis să mă duc la baltă, ță văd dacă găsesc azi pestisolul de aul ți să mai ascult cum cântă bloasca. Numai că am intlat la tine ță te văd un pic ți ță-mi dai apă.

– Aha, peștișorul de aur zici? Da, mamaie, e important, că te scoate din nevoi. Să-mi zici și mie dacă-l găsești, că am și eu o vorbă să-i spui. Apă vrei? Nu vrei lapte? Are mamaie un lapte bun de tot de la Joienica!

– Nu, că mă simte salpele ți mă muțcă când ajung pe miliste.

– Da’ cu șarpele nu ești prietenă, de ce să te muște când ajungi pe miriște?

– Păi că milos a lapte ți mă muțcă că nu țtie că sunt eu, zițe că e o vitică.

– Acum am înțeles, frumoasa lui mamaie, cum să fii tu o vițică?! Tu ești frumoasă ca o zânucă!

– Ți vitica e plumoață!

– Toate făpturile lui Doamne-Doamne sunt frumoase, ai dreptate, deșteapta lu’ mămăița!

Așa îi cucerise Mâțișor pe toți, cu naivitatea și puritatea ei, cu vorba stâlcită candid, cu pupături, cu povești și cu năzbâtii. Însă oricât i-ar fi fost de drag să intre în curțile și în sufletele tuturor, locul ei preferat dintre toate era în afara satului, la baltă, unde-și stabilise cartierul general pe o cracă de salcie, printre pletele ei aplecate, cu frunze mângâind luciul apei. Acolo fugea mereu vara, primăvara și toamna, o mai găseau dormind lângă trunchi sau o vedea văcarul satului cum se apleca deasupra apelor vorbind cu cine știe ce nălucire a minții ei nevinovate.

Iar bunicii nu-și găseau pacea știind-o lângă apa neagră și adâncă, mai ales că iubirea ei pentru locul acela o putea împinge în cine știe ce primejdie și că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău copilei lor, că deh, erau ba șerpii, ba câinii fără de stăpân, ba oamenii străini de sat, ori pur și simplu fiindcă ar fi putut intra în apă după vreo broască sau vreun pește, că pe toate vietățile voia să le ia în brațe și să le pupe.

Mâțișor, fetița cât un ghemotoc, a tăcut mâlc atunci când i-a văzut venind prima oară. S-a făcut una cu scoarța aspră și s-a ascuns bine-bine printre crengi, lucru deloc greu, având în vedere că era subțirică precum o nuielușă. Nu-i știa pe străini…

 

“În ziua când va fi să vii” – capitolul Copiii Apocalipsei – Mâțișor

 

București, ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Gallery Rizerax – Two spirits

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea a doua

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized Leave a comment

 

Așa cum v-am promis, astăzi vă las în dar continuarea capitolului întâi, partea a doua din Moștenirea, începutul viitorului meu roman, “În ziua când va fi să vii”. În același timp, vă doresc să încheiați anul 2016 fără regrete, cu mulțumiri trimise în Univers că ați primit în dar un an în plus de viață pentru cei iubiți dar și de trăit pentru voi, o sănătate mulțumitoare, afecțiunea și prezența neinteresată a celor dragi, dar și o îndepărtare, cu siguranță de apreciat, față de măștile purtate cu ipocrizie de oameni înșelători, de cei ce doar te folosesc în propriul interes, cu aroganța că totul li se cuvine. Vă încurajez să nu vă mai pierdeți sufletele căutând iubire acolo unde nu există decât fățărnicie, nu mai așteptați gratitudine de acolo de unde nu va veni niciodată nici măcar sinceritate. Și să nu vă schimbați în rău doar pentru că ați investit sentimente în cine nu trebuie. Fiți mereu buni, fiți cinstiți cu voi și cu cei de lângă voi, fiți oamenii de care cei iubiți să nu se rușineze nicicând. Nu mai trăiți într-un anume fel doar că așa-și doresc să vă vadă ochii lumii, ci doar pentru voi înșivă, pentru mulțumirea profundă a propriului vostru suflet, nu vă mai obosiți să demonstrați altora cine sunteți, cine are ochi să vadă știe deja iar cine are suficientă înțelepciune a înțeles demult cum și din ce vă sunt clădite și inima și principiile. Fiți doar buni și-atât, fără să pozați în oameni de omenie, ci doar fiind astfel, pur și simplu. Vă doresc multă înțelepciune, forța de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, apropierea de oameni care vă prețuiesc pentru adevărata voastră valoare și nu pentru ceea ce le e convenabil să vadă în voi, puterea de a rupe legături cusute cu ață putredă,  și bucurie sinceră, de copil, în fața lucrurilor simple și curate ale vieții. Nu râvniți la averi colosale, ci la o sănătate îndestulătoare, nu visați la glorie, ci doar la iubirea lui Dumnezeu pentru voi și la dragostea oamenilor buni. Iar pentru toate celelalte, se știe, există mastercard sau credite bancare… 🙂 Însă cel mai bine e să nu avem nevoie și să umblăm cu buzunarele pline de cash! 🙂

Vă iubesc, dragii mei! Cu toată bucuria, cu toată inima! Vă doresc un 2017 așa cum mi-l doresc și mie și familiei mele: să fim cu toți feriți de rele și să fim îmbrățișați de iubire și de noroc! La mulți ani!

 

Moștenirea

 

Partea a doua

 

Vechea casă boierească în care-și avea birourile cabinetul notarial al lui Serghei Lazarovici era o clădire renovată după toate regulile impuse pentru casele de patrimoniu: mult lemn original, refăcut impecabil, scări fără de cusur și cu un ușor scârțăit atunci când pășeai, dar care aminteau de vechimea casei. Pereții din cărămida originală a imobilului, de un roșu pompeian, erau puși în valoare de ultramoderni stâlpi de oțel inoxidabil, de ferestrele cu vitralii originale ale căror culori erau impecabil restaurate, stucaturi și sobe vechi de cel puțin 100 de ani, de o valoare artistică și materială imensă. Alți pereți erau decorați cu stucco veneziano și găzduiau tablouri la fel de vechi precum casa, cu rame impozante, iar din loc în loc, statuete din bronz masiv subliniau încă o dată pasiunea pentru artă a proprietarilor, colecționari recunoscuți.

Sala de consiliu, cum o numea Serghei, era o bibliotecă în stil clasic, cu rafturi pe toți pereții camerei ce urcau până la tavanul aflat la cel puțin 10 metri înălțime. O avere întreagă investită în cărți rare era expusă meticulos pe rafturile de mahon, iar canapelele și fotoliile din piele fină de Cordoba aveau exact acel grad de uzură care le creștea din zi în zi tot mai mult valoarea, pentru cunoscători.  Biroul masiv, tot de mahon, era de o simplitate și de o eleganță masculină desăvârșită. Ordonat, cu o apărătoare din piele fină de piton, era decorat cu doar două rame prețioase, vechi, cu fotografii de familie, un foarte scump și modern set de scris Mont Blanc și cu un sfeșnic evreiesc cu 7 brate, Menorah, unul dintre cele mai importante simboluri iudaice. Într-o laterală era așezată o masă lungă de consiliu, pentru 24 de persoane, ce amintea de numele pe care-l dădeau încăperii. Înconjurată de scaune cu brațe, evident îmbrăcate cu aceeași piele magnifică. Într-un colț al camerei enorme, o scară în spirală mergea către o pasarelă ce înconjura întreaga încăpere, pentru un acces facil la cărțile din partea de sus, iar din tavan atârnau greu 3 candelabre imense dintr-un cristal prețios și foarte vechi.  Fără doar și poate Serghei și Mihail aveau un bun gust desăvârșit dar, clar, și bani pe măsură.

În încăperea imensă, așezați confortabil pe canapele și fotolii, ședeau ușor stingheri, de parcă n-ar fi fost o familie, cei doi copii ai lui Dan Văleanu, Tony și Daria, dar și sora lui Dan, Ilinca, dimpreună cu soțul ei Mihai, cât și Vlad, fratele geamăn al Ilincăi, cu soția lui, Iulia. Cei doi frați ai lui Dan și partenerii lor erau ușor intimidați de luxul din jur, pe când Tony și Daria aveau doar fețe obosite, plictisite și lipsite parcă de strălucirea anilor lor tineri. Tăceau stânjeniți după ce se salutaseră ușor ceremonios și rece, și doar zgomotul lingurițelor rotite în ceștile de cafea sau de ceai se mai auzeau în încăpere.

– Bonjour, ma famille! declamă teatral Cora Văleanu, făcându-și o intrare cu plecăciune în sala de consiliu a notarului familiei.

– Bună, maman! îi răspunse Daria continuând să-și butoneze preocupată telefonul mobil, fără ca nici măcar s-o privească.

– Sărut mâna! zise Tony și se îndreptă spre ea s-o îmbrățișeze.

– Cora, dragă! Arăți de vis, ca de obicei, o complimentă cu sinceritate Ilinca.

– Cu siguranță, îi întări spusele și Vlad.

– Săru’mâna, cumnată! mormăi abia auzit și bărbatul Ilincăi.

– Ai slăbit sau mi se pare mie? veni spre ea alunecând grațios pe parchet și nevasta lui Vlad.

– Well, dragă, de prea multă fericire, ce să-ți zic? Nu mai pot de bine, de aia! Și tu arăți de senzație, ai slăbit exact în punctele esențiale. Ești ravisantă! 

“Bați câmpii, madamo. Am slăbit pe dracu’ să te ia de lingușitoare. Slabă am fost toată viața mea, de unde să mai slăbesc când sunt uscată? În schimb tu, dacă mă uit mai bine la tine, parcă începi să faci un pic de gușuliță, arăți ca o curcă amețită și te îmbraci cu gustul ei desăvârșit”, rânji în sinea ei Cora.

– Unde ne așezăm, la masa de consiliu ca oamenii de business sau vom avea o discuție amicală, en famille, la o cafeluță? adăugă mai apoi răutăcios, cu voce tare.

– Nu știm, Cora. Ne-a invitat fetișoara aia să luăm loc unde dorim, ne-am așezat și noi pe canapele.

– Aaa, domnișorica Mia, feblețea lui Dan? O fată de aur! Și pietre nestemate, dacă ne uităm la ce are în urechi, cercei cu briliante cumpărați probabil din leafa ei imensă de asistentă. Probabil că e și o ființă foarte sweet, noroc că Dan n-avea diabet și s-a înfruptat și el puțin. Puțin de tot să zicem, numai cât să-și schimbe gustul.

– Mama, nu e momentul, încercă Tony s-o tempereze.

– Da, cherie, știe mama, despre morți numai de bine. De parcă aș fi spus ceva rău, zău așa, hohoti veninos Cora.

– Mama, ți-ai și început programul? Ai băut ceva? o luă la rost fără menajamente Daria.

– Tu să taci din gură, domnișoară. Vezi-ți acolo de facebook-ul tău și nu te băga în discuții care nu te privesc. Shut up!

– Mă tem că tu ne bagi pe toți în discuții care nu ne privesc, cum ar fi viața intimă a lui tata.

– Lasă, mămicuță scumpă, că și tu știi destule despre viața lui amoroasă, deși nu te privește, că sigur a “curtat” măcar o fufă dintre tembelele pe care le frecventezi. În plus, nu-i vreun secret pentru nimeni din încăperea asta, viața lui sexuală o știa tot Bucureștiul, n’est-ce pas?

– Gata, acum n-o mai poți opri cu 7 boi, îi șopti Vlad la ureche Ilincăi.

– Ce e Vlad? Ți s-a terminat whiskey-ul din butelcuța de urgență? Spune tare să auzim și noi, de ce la ureche? Știi bine că secrete în public nu se admit – sau la Buzău se studiază altfel de maniere elegante ca la București?

– Noi nu studiem manierele elegante la Buzău, că suntem niște neamuri proaste de la țară, nu ca alții care-au fost căcați direct din cur domnesc pe la București, i-o tăie deja furios Vlad.

– Aha, în sfârșit ai spus și tu un adevăr, merci beaucoup, dragă!

– Hai, mai taci dracului că ne-ai plictisit cu aerele tale de primadonă!

– Of, Cora, ce-ți veni, când ne simțeam cu toții atât de bine! îi reproșă Ilinca pe un ton ușor ridicat. Încetează, că nu are rost.

– Tu să taci din gură și să nu ridici tonul la mine, ai înțeles? Vorbesc cum îmi place, nu-mi dai tu mie lecții de conduită sau de morală, e clar? se isteriză de-a binelea Cora. Ia uite la ea, muta a prins glas! What a cow!

– Mamă, oprește-te, te rog. Suntem în casă străină, mârâi amenințător Daria.

– Casă străină pe dracu’! Suntem în casa prietenilor lui tac’tu, partenerii lui de măgării și curvăsăreală. Adică tot în familie, cum ar veni.

– Da, mamă, păi atunci eu zic să-ți pui direct poalele în cap ca să știm o treabă. Numai dă-ți jos condurii ăia din picioare mai înainte, că se învârte în groapă ca la rotisor madame Chanel văzând cine a ajuns să-i poarte creațiile de clasă. Pe bune! Nu mă face, că te filmez și te pun pe You Tube de ajungi de mirul lumii. Pune frână, supralicită Daria cu voce calmă.

– Ai fi în stare, parașută mică. Ce mai știi în afară de gașca aia de neisprăviți, de cocalari cu bani, de curve proaste și drogate cu care umbli? Ah, da, știu: Facebook, You Tube și Instagram. La muncă n-ai de gând să te duci? Că am băgat destui bani în rahatul ăla de facultate de la Londra – de fapt, te-am întreținut să bați cluburile din Londra, că numai Dumnezeu știe dacă ai trecut vreodată și pe la cursuri, you little tramp!

– Auzi, mama? O să mă duc la muncă atunci când o să pricep ce rahat ai muncit și tu toată viața până acum. Apropo, că tot veni vorba, da’ chiar ai de gând să mergi la vreun job vreodată în viața ta? Nu de alta, dar dai un exemplu prost copiilor tăi, mie cum ar veni. Care-i problema ta? M-ai ținut cumva pe salariul tău câștigat când te trezeai la prânz pe la New York sau pe la Paris și-o tăiai cu alte neisprăvite ca tine să tocați banii soților voștri? Tata mi-a plătit școala, nu tu. Ciocul mic și mai lasă băutura, că stupid cow și tramp ești tu!

– Daria, las-o, te rog eu mult de tot. Mama, gata. Stop, că o ținem așa până la sfârșitul vieții, interveni împăciuitor Tony.

– Sfârșitul vieții, my ass. Abia aștept să scap din încăperea asta și să nu vă mai văd în viața mea pe niciunul dintre voi.

– Nu-ți fie frică, cucoană, că n-o să-ți dărâme nimeni ușa de dor, mai puse un lemn pe foc Daria. Hal de mama ești tu? Ia uitați-vă la ea! Numai istericale și insulte, aere și figuri! N-ar fi făcut și ea în viața ei o tocană copiilor și bărbatului. Atât a știut: să ordone, să comande, să vrea bone, bucătărese, menajere ca să poată ea să bată magazinele, resorturile de lux și petrecerile aiurea pe planetă. 

– Băi, da’ gata. Opriți-vă, am înțeles. Sunteți niște doamne, mai ales Cora. De doamnă educată ce e, nu mai prididește să-i arate dragostea nici fiica ei. Dariuca, te roagă unchiul frumos să te oprești, izbucni și Vlad.

– Mă opresc unchiule Vlad, dar nu mai suport să văd cum se ia aiurea de oameni nevinovați. Nu înțeleg cui îi folosește atâta venin. Când o aud cum vorbește de tata, înnebunesc. Nici nu s-a răcit bine-n mormânt și-i insultă memoria încontinuu.

– Tac’tu, tac’tu și iar tac’tu. Atâta știți amândoi, tata-n sus și tata-n jos. Că el v-a purtat în burtă 9 luni, nu eu, începu să se smiorcăie încolțită Cora.

– Cora, vrei să-ți aduc un pahar cu apă? Te rog să te liniștești, o mângâie cu sinceritate Ilinca. Hai, te rog frumos, știm că suferi și că te doare. Omul spune multe la supărare, dar aici suntem în familie și nu punem la inimă vorbele aruncate la nervi.

– Ia nu mă mai psihanaliza tu pe mine, psiholoaga lui pește! Nu-mi trebuie apa ta! se rățoi iar Cora uitând brusc să-și mai tragă nasul și să lăcrimeze. Vezi-ți de retardații tăi, că eu mă descurc și singură, vaca Domnului!

Tony izbucni în râs.

– Mamă, pe bune, ești criminală. Dacă eram în locul lui tata, demult îți puneam pielea-n băț. Ce-ți mai place să agiți apele, coci tu ceva în capul tău, pe mine nu mă duci.

– Coace pe naiba. Iubește ușa cortului la maximum, atât. Mare doamnă, ce să-ți zic! adăugă soțul Ilincăi scârbit.

– Ia te uită, soțul mutei vorbește! De când vorbesc trepanații, dobitocule? o luă Cora de la capăt cu energie sporită.

– Mamaaaaaaa! Mama! Iar începi? Tu nu obosești niciodată?!? se răsti și Tony scos deja din sărite. Oprește-te, că am venit aici pentru altceva, nu să le arătăm oamenilor străini ce familie unită și fină suntem. O să ne știe tot Bucureștiul.

– Bucureștiul? Care București? Ăla care oricum știe că am fost bătaia de joc a lui tac’tu? De asta crezi tu că nu mai pot eu?

– Hai, nu mai poza în victima iubirii, mama. Te-a durut fix în cot de ce face tata, important era să-ți achite toate mofturile și să ai la dispoziție toți banii de care aveai nevoie. Ba chiar și ceva în plus. Mai ai un pic și ne spui, Doamne ferește, și cât l-ai iubit. Să nu cădem și mai mult în ridicol, zic. Hai să ne terminăm treaba pentru care suntem aici și să ne vedem mai departe de viață, în liniște, oftă indiferentă și foarte calmă Daria.

Atmosfera din biblioteca elegantă a lui Serghei Lazarovici se răcise brusc, de parcă răsturnase cineva în mijlocul încăperii un camion cu gheață.

“ Cred că i-am liniștit pe toți, trebuia să le mai dau o probă de scuipat între ochi înainte de deschiderea actelor, nu cumva să uite cine sunt, în caz că au de gând să facă circ. Nu că n-aș avea oricum ac de cojocul lor”, calculă cu minuțiozitate și foarte calmă în sinea ei Cora. “Tac toți cu dispreț, probabil se gândesc că am luat-o razna, au uitat că eu știu exact ce fac, când fac și de ce fac și că nu mă las dusă de val, fie el de ură sau iubire.

– Unde-o fi Serghei? Trage cu urechea pe la ușă sau s-a modernizat și el ca tot omul și și-a băgat microfoane în birou? își mută tirul spre notar Cora.

– Microfoane erau pe vremea ta, mamă. Acum se filmează, se face și montaj artistic live și pleacă filmul automat pe canalul de You Tube al lui Serghei, poate să-l vizioneze direct pe telefon când stă pe budă.

– Asta s-o crezi tu, că nu știe hodorogul ăsta cum e cu tehnica. Sau ai uitat că Serghei e evreu rus? La el la KGB sau la Mossad – ori la amândouă, că-i maestru în jocul la mai multe capete -, chestiile astea există de pe vremea lu’ mama mare. Nu înveți tu serviciile secrete ce-i tehnologia modernă, hell no! o informă amuzată Cora.

– Pardon! Că bine zici, la asta nu m-am gândit, hohoti și Daria.

Ilinca, Mihai, Vlad și Iulia erau șocați. Cora alunecase fără niciun efort de la isterie, lacrimă și până la glumă și era senină și bine dispusă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai devreme. Mai lipsea să se ridice și să-i îmbrățișeze cu drag, ca să poată fi diagnosticată fără greș. Ori își pusese în minte să-i scoată pe toți din răbdări, ori juca un teatru de zile mari. Și, cel mai probabil, atitudinea ei era un cumul de câte puțin din toate. Clar încerca să-i joace pe degete. Un lucru era cert, zdravănă la cap nu era. Peste toate, era rea cât cuprinde și manipulatoare la maximum.

– Bună ziua tuturor, se auzi vocea lui Serghei.

– Sărut mâna, doamnelor. Bună ziua, domnilor, intră din spatele lui și Mihail.

Imediat după ei apăru și Mia cu o mapă consistentă cu documente în brațe, pe care o așeză perfect aliniată pe birou, pe apărătoarea din piele de piton. Serghei făcu turul invitaților, îmbrățișând doamnele și strângând puternic mâna bărbaților. Mihail îl urma îndeaproape schimbând amabilități cu fiecare dintre cei prezenți.

– Mai doriți ceva? întrebă cu sobrietate Mia înainte să se retragă. Aveți aparatul de cafea pregătit, sticlele cu apă și paharele sunt la locul lor și dacă doriți să beți altceva, aveți tot ce vă trebuie în bar. Inclusiv fresh-uri proaspete.

– Mulțumim, Mia, e perfect.

– Eu vă mulțumesc, stărui Mia cu delicatețe și închise în urma ei ușa grea a bibliotecii.

– Dacă toată lumea e pregătită, putem începe. Ce spuneți, sunteți de acord? îi chestionă Serghei așezându-se confortabil în fotoliul impozant din spatele biroului. Vă rog să luați loc cu toții. Vă mai informez că Mihail, în calitate de avocat al domnului Dan Văleanu, va fi prezent la deschiderea testamentului, conform dorinței expres exprimate de Dan inclusiv în testament.

– Dacă așa a vrut Dan, noi ce mai putem zice? Let it be! observă cu acreală Cora. Îl invităm să rămână.

Mihail zâmbi imperceptibil, fără a i se clinti un mușchi de pe față, doar punându-și cu eleganță, relaxat, un picior peste altul, trăgându-și în sus doar un pic pantalonul. Costumul fin din lână de Tasmania, cu o stofă delicată și subțire ca o boare, arăta de zile mari pe avocatul uns cu toate alifiile, inteligent, carismatic și cameleonic. Serghei, sobru și lent, începu să deschidă mapa adusă de Mia și să scoată de acolo plicuri mari, sigilate cu ceară, manevrându-le de așa manieră încât toată lumea să vadă petele sângerii lăsate de peceți. În încăperea monumentală tăcerea grea se așternuse, întreruptă doar de sunetele seci făcute de hârtiile manipulate aproape cu religiozitate de Serghei.

– Acesta este plicul în care se află testamenul olograf al domnului Dan Văleanu, decedat acum 6 luni, pe data de 19 ianuarie 2015. După cum bine vedeți, este sigilat. A văzut toată lumea?

Nimeni nu rosti un cuvânt, toată lumea tăcea cuprinsă de solemnitatea momentului. Doar câteva capete se mișcară aprobator. Ilinca lăcrima, frământând spasmodic un șervețel de hârtie în mâini.

– Mulțumesc. Acum îl voi deschide în prezența dumneavoastră, mai rosti cu voce egală Serghei, luând din trusa de scris de pe birou un cuțitaș cu mâner de fildeș pentru desfăcut corespondența. Vă anunt că în timp ce vă voi citi testamentul, o cameră de luat vederi aflată deasupra biroului îl va proiecta pe ecranul pe care îl veți vedea imediat în spatele meu, astfel încât să urmăriți toți odată, în timp real, că ceea ce vă citesc este scris de mâna lui Dan, îi anunță Serghei cu voce albă, egală, de profesionist sigur pe el.

– Măi, măi, ce tehnologie! Ce mai zici, Daria? bombăni ironic Cora. Și ce punere în scenă, mă simt ca la teatru, en première.

Evident, nimeni n-o băgă în seamă. Pe ecranul coborât la o apăsare de buton peste rafturile bibliotecii din spatele lui Serghei, apăru imaginea foarte clară a hârtiilor acoperite de scrisul ușor dezordonat al lui Dan Văleanu. În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare.

– Cu permisiunea dumneavoastră, o să dau citire testamentului domnului Dan Văleanu, întocmit după toate temeiurile legale în vigoare și după legile din România de la data de…

– Hai, Serghei, mai dă-le dracului de ifose și texte legale, începe o dată să citești ce ne interesează că ne plictisești, mai scăpă încă o dată boii la vale Cora.

– Sigur că da, doamnă Văleanu. Însă nu înainte de a mă asigura că toată lumea este atentă și că înțelege perfect legalitatea fiecărei litere din acest document.

– Da, înțelegem toți, că nu suntem chiar așa de tâmpiți cum ne crezi tu, bătu iar din picior iritată de-adevăratelea Cora. Trăim pe lumea asta, am mai avut de-a face cu tot felul de formule legale, n-o fi asta mai cu moț ca altele. Dă-i bătaie și bagă trenul în gară, ce ne tot fierbi atâta și ne ții de-un ceas pe linie moartă?

– Mai taci, mamă, că ne-ai scos peri albi. Lasă omul să-și facă treaba așa cum se cuvine. Continuă, Serghei, te ascultăm cu tot respectul cuvenit, interveni cu o voce de bărbat, dur și tăios, Tony.

– Mulțumesc, dragă Tony.

– Taci, idiotule, că nu te-a întrebat nimeni nimic, urlă de-a binelea Cora. Tu nu mă pui pe mine la punct, pricepi, cap de bou? Încă mai sunt mama ta, și acum, după ce s-a dus tac-tu, eu sunt capul acestei familii, clar? De când te trezești tu vorbind neîntrebat, puțoiule?

Tony își mușcă buzele și se decise să tacă. Maică-sa era nebună de legat și de închis la balamuc, iar el abia aștepta să audă ce ce are de primit și condițiile lui taică-su și să continue să-și ducă după aceea viața lui atât de frumoasă. Să scape cât mai urgent de maică-sa și să o vadă odată plecată unde-o vedea cu ochii, să se ducă la New York, la Paris sau direct la dracu’n praznic și să nu mai audă de ea.

Clar era însă doar un singur lucru, Cora nu-și mai putea ține în frâu furia și neputința, cu tot cinismul și sângele rece ce-o caracterizau. Ce-i trebuise testament animalului de Dan? Lucrurile erau clare, legea limpede, averea trebuia împărțită între ea și copiii lor, partea cea mai mare era a ei, ura și-un praz verde. Jumătate trebuia să fie a ei, iar din jumătatea lui Dan, tot ei, ca soț supraviețuitor, i s-ar mai fi cuvenit încă o jumătate. Iar jumătatea jumătății rămase, copiii să o împartă între ei și gata. Frumos, elegant și punct. Dar nu, el a trebuit să lase testament… Nemernicul! Jigodia! Probabil că exact ca să nu se întâmple asta, ca să-i mai dea ei încă o lovitură chiar și de dincolo de mormânt a lăsat testament, ca să-și impună voința până la capăt, ca să o pedepsească încă o dată, așa cum făcuse mereu în ultimii 20 de ani ai căsniciei lor, de când îi ceruse prima oară divorțul și ea refuzase cu îndărătnicie. Căsnicie, ce glumă proastă! Între ei nu fusese nici măcar un parteneriat, de unde atâta mariaj! Aveau o înțelegere și-atât. Un vierme, un nenorocit, un țărănoi parvenit, un mitocan ca tot neamul lui de mârlani de la Gheboaia. Domnul Văleanu pe dracu’ să-l ia, un ghiolban de la Buzău, un șmecheraș cu minte brici pentru afaceri, un perfect om de lume și cam atât. Nu de aia iubita aia a lui din tinerețe, dinaintea ei, îl înșelase, ca bărbat era un mare prostănac. Un zero.

– Vă rog, vă rog, putem începe, doamnă Văleanu? Vă simțiți bine? Doriți să facem o pauză, vreți să beți ceva înainte? încercă să mai dreagă busuiocul încă o dată, cu diplomație, Serghei Lazarovici.

– Serghei, lasă vrăjeala asta bună pentru muieret isteric și fă-ți treaba. N-am nici pe dracu’, nu te mai izmeni atât.

– Serghei, chiar te ascultăm, suntem în regulă cu toții, mai zise cu un calm studiat Tony.

Serghei își plimbă privirea pe chipurile încordate din fața lui, mai puțin a fratelui său, Mihail, impasibil și imposibil de citit. Sora și fratele lui Dan, gemenii Ilinca și Vlad, erau vizibil scârbiți și speriați, Daria, flegmatică și nerăbdătoare, stătea tot cu ochii înspre telefonul ce-i clipocea mut, în disperare. Tony își mușca buza de jos cum făcea în copilărie când ar fi vrut să riposteze și înțelept totuși, tăcea. Soțul Ilincăi, vizibil enervat își ținea de mână soția încercând să o liniștească, iar Iulia îl apucase posesiv de braț pe Vlad, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i scape, mai ales acum când urma să devină moștenitor. A ce? Asta era întrebarea la care dorea neapărat un răspuns. Și nu numai ea…

– Așadar, actul acesta a fost întocmit și legalizat la data de 20 noiembrie 2013, cu aproximativ un an și două luni înaintea morții sale. Vă rog încă o dată să urmăriți pe ecranul din spatele meu ceea ce urmează să vă citesc.

“Eu, Dan Văleanu, în deplinătatea sănătății și a facultăților mele mintale, în cazul morții mele, decid următoarele în legătură cu bunurile mele materiale…

 

 

 București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: “Naturally” by Bojan Jevtić | Saatchi, Photography

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea întâi

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized Leave a comment

Înainte de încheierea unui an în care am scris, am scris, am scris și mulțumesc lui Dumnezeu am și publicat în sfârșit,  vreau să vă mulțumesc pentru tot, sunteți cei mai frumoși prieteni și cititori la care poate spera un autor la început de drum greu… Vă prețuiesc, vă respect și vă sunt recunoscătoare pentru tot curajul pe care mi-l dați, pentru toate vorbele pline de căldură și pentru toate bucățile din inima voastră pe care mi le-ați oferit cu atâta generozitate.

La mulți ani, oameni dragi! Să fim recunoscători pentru anul ce s-a dus și să-l primim cu iubire, încredere și speranță pe cel ce se apropie! Vă las în dar un prim fragment din viitorul meu prim roman, pe care-l voi publica în prima jumătate a anului viitor. Câte lucruri minunate se mai pot întâmpla în viața unui om pentru întâia oară, nu-i așa?!… Romanul se va numi “În ziua când va fi să vii”, iar mai jos aveți prima (din nou!) parte din Capitolul I, Copiii Apocalipsei. Vă iubesc, mulțumesc încă o dată și mereu!

 

 

 Capitolul I – Moștenirea

 

Partea întâi

 

“Gata, mai e un pic și dau năvală hienele. Șacalii. Viermii de cadavru se vor lupta pentru fiecare bucățică din coliva averii lui”, își repeta în gând, obsesiv, Cora. “Numai eu sunt o proastă, toată viața mea am fost o dependentă. Dependentă de părinții mei, de familie, de copii, de el, de poziția lui, implicit de banii lui. Numai că acum a-nțărcat bălaia, s-a terminat. Nu o să mă mai las călcată în picioare de nimeni, mă voi bate pentru drepturile mele și cu Tatăl Ceresc dacă va fi nevoie. Pentru drepturile mele, să fie clar. Copiilor nu le duc grija, ei sunt bine, vor fi aranjați pe viață. Numai că eu nu voi fi la mâna lor niciodată, și asta va trebui să le fie cât se poate de clar. Proasta a murit, trăiască cea care s-a deșteptat măcar acum, în al doisprezecelea ceas!”

Cora zâmbea enigmatic cum zâmbise mereu, toată viața. Numai că un fin observator ar fi întrezărit de data asta în privirea ei mereu calmă, o lucire metalică și tăioasă precum lama de Toledo a unui pumnal prețios, dar mortal.

– Doamnă Văleanu, aveți nevoie de ceva până ajunge toată lumea? Un pahar cu apă, un ceai poate? Notarul se foia protocolar în jurul ei, îndatoritor și ușor slugarnic.

– Serghei, sunt bine, stai liniștit.

“Poate cel mai bine din toate dățile când am fost foarte bine, își repetă ea din nou în gând. Vierme, deja îți freci mâinile cu gândul la taxele uriașe pe care le ai de încasat. Tu și jigodia aia perversă de frati-tu, avocatul diavolului. Numai că eu o să-mi iau catrafusele și o să te las dracului pe tine, pe el și pe toate slugile voastre care ne-au mâncat banii de 25 de ani încoace. N-aveți decât să vă găsiti alți fraieri. Voi fi li-be-ră! În sfârșit LIBERĂ!” Îi venea să urle de fericire!

– O cafeluță bună, doamnă Văleanu? îi susură cu glas prefăcut și mâțâit secretara, întrerupându-i visările.

-Domnișoară Mia, sunteți o drăgălașă, ca de obicei, dar nu, mulțumesc frumos.

“Ce tupeu! Curva-curvelor, de parcă n-ar mai ști că Dan a angajat-o la tâmpitul ăsta de Serghei, de parcă nu și-ar mai aminti că i-a încălzit patul bărbatului meu cine știe prin ce voiaj de afaceri!… Și, mai ales, de parcă n-ar fi sigură că eu știu tot! Dar deh, suntem niște vipere sociale, facem frumos și ne otrăvim singure cu propriul venin ca scorpionii, nu-l împroșcăm una asupra celeilalte, nu de alta, dar să nu ne știe lumea – cam așa cum gândeau pe vremuri și la țară, la mama mare. Rufele murdare le spălăm în familie, nu le scoatem din curte și ne ducem cu ele la râu, să ne știe tot satul. Evoluție maximă la oraș, ce să ne mai facem, ne-am dat naibii, suntem deja din alt aluat. Suntem doamne. Știu tot, păpușă gonflabilă ce ești, fir-ai a dracului de prefăcută! Știu tot, inclusiv că așa era Dan, filotim, nu putea doar să vă reguleze pe voi, toate târfele, după ce vă agăța prin vreun club și să vă dea bani de-o rochie, trebuia să vă construiască și un viitor onorabil, că poate-i ridicați când n-o mai fi și-o statuie, în chip de salvatorul pițipoancelor venite cu pluta de la dracu’-n praznic direct la București.”

– Serghei, mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, dragule, dar nu vă mai panicați cu toții, chiar sunt în regulă, nu vreau nimic.

Serghei Lazarovici, evreu rus aterizat în România cu părinții când era copil, via Basarabia, venea dintr-un neam lung de notari și avocați cu tradiție. El era notar și fratele lui, Mihail, avocat, că ce-ar fi putut să fie altceva la ei în neam? Împreună aveau cea mai bună casă de avocatură și cabinet notarial din București, cu un portofoliu de clienți de top, de invidiat. Serghei știa exact ce-i în mintea Corei, dar nici că-i păsa, nici măcar o ceapă degerată nu dădea pe toate insultele din gândurile ei. În definitiv, Dan fusese un domn și prietenul lui cel mai bun, iar ea era total inexistentă pe-atunci. Și cum va fi și de-acum înainte, deoarece lui nu i se opreau afacerile-n loc de ea și mai văzuse de câteva ori în viață filmul ăsta: văduva bogată, încă damă bine, o ia din loc către zări mai calde unde speră să trăiască tot ce n-a trăit la timp, alături de vreun gigolo drăgălaș dar prost ca noaptea. Iar la final, ori moare pe paie pentru că băiatul era cretin până la banii ei, ori îi pocnește o venă-n cap și cade lată la vreun joc de rummy printr-un cartier de lux pentru hodorogi ce-și molfăie ultimele acțiuni vândute în pierdere.

– Sărut mâna, doamnă Văleanu. Nu insist, zâmbi el cu eleganță, dar mult mai reținut.

– Serghei, mi se pare mie sau suntem în întârziere? Avionul lui Tony trebuia să aterizeze acum o jumătate de oră, am trimis chauffer-ul la aeroport să-l aducă, tocmai ca să nu avem surprize. Iar Daria trecuse de mijlocul autostrăzii Soarelui acum mai bine de un ceas, ar trebui să cam apară. Cât despre restul, sper că au înțeles bine ora, că văd că niciunul nu a apărut încă, încercă subtil să-l tragă de limbă Cora. Enfin…

– Ajung ei, doamnă Văleanu. E un trafic infernal, nu toată lumea e punctuală și își ia măsuri de precauție ca dumneavoastră. Iar eu mi-am blocat toată după-amiaza, nu mai am nicio întâlnire.

– Serghei, ești un delicat, îți mulțumesc. Probabil că sunt multe de pus la punct.

– Vom vedea, nu știm asta, alunecă grațios în afara discuției despre moștenire Serghei.

“Șarpe ce ești, ba știi cât se poate de bine, tu ești executorul lui testamentar, tu știi toate afacerile și toate documentele lui Dan, tu știi tot, împuțiciunea pământului, cu tine a manevrat tot și toate. Cu tine și cu animalul ăla de Mihail. Tot ce-a însemnat vreodată act a trecut pe la voi, în special pe la tine. Absolut toate minciunile i le-ai ascuns, și ceva îmi spune că și niscaiva bani de care n-am avut niciodată habar. Nu-i nimic, a venit momentul să aflu tot ce-am bănuit, ba chiar și tot ce n-am știut vreodată. Iar după ce-o să iau tot ce-mi aparține de drept, o să-mi iau înapoi și viața furată. Păcat de tinerețea mea netrăită, de anii pierduți lângă un om rece ca un sloi de gheață, ani în care aș fi putut să mai fiu fericită și nu am avut curajul s-o fac. Dar acum s-a terminat. N-am nicio luptă de dus cu viermii care vor veni la moștenire, ce-i al meu e pus deoparte și nu voi ceda niciun milimetru din ceea ce mi se cuvine, lucrurile sunt cât se poate de clare în privința asta.

– Domnule Lazarovici, au intrat în curte, ciripi domnișoara Mia.

– Cine?

– Șoferul cu domnul Tony și mașina domnișoarei Daria.

– Restul nu?

– Invită-I pe Tony în sala de consiliu, ocupă-te de el. Și pe Daria. Servește-le o cafea, ceva.

– La cine te referi când spui restul, Serghei? Cine trebuie să mai vină? tresări Cora. Copiii sunt aici.

– Câteva persoane care au făcut cereri de acceptare în mod expres a moștenirii.

– Excuse me? Ce persoane? Și ce înseamnă câteva? Și asta cu “acceptarea în mod expres” a moștenirii ce mai e? surâse strâmb din buzele impecabil rujate Cora.

– Sunt persoane perfect îndreptățite să participe la masa succesorală, doamnă Văleanu.

– Serghei, tu-ți bați joc de mine? Despre ce vorbești? Și, mai ales, despre cine?! bătu Cora abia imperceptibil din piciorul fin încălțat cu pantofi Chanel.

– Doamnă Văleanu, stați liniștită. O să vină toată lumea și apoi veți înțelege.

“Deci, așa cum am presupus, javra asta minte cum respiră, știe exact că vin toți vulturii să se înfrupte din cadavru și nu-mi spune nimic. Vine sigur și nenorocita aceea de Ilinca, cumnată-mea. Cu toată haita ei de plozi idioți și bețivul de bărbată-su. Și n-o să lipsească nici Vlad, mațe fripte, oaia neagră și puturoasă a familiei, un găinar și-un mort de foame, are nevoie la maximum de bani, chipurile are copil de crescut, de parcă i l-ar fi făcut Dan și trebuie să-l ridice cu banii lui. Și coțofana aia de nevastă-sa, disperată că nu s-a măritat cu fratele care trebuie, aia ar pune ghearele ei de țoapă și pe găina de pe ouă dacă ar avea vreo agrafă lucitoare-n pene. Niște păsări de pradă cu toții, nu i-ar mai răbda pământul! S-a gândit cineva că cea mai îndreptățită moștenitoare, moral vorbind, sunt eu? Eu și copiii mei, atât. Iar eu, în mod special. Că l-am suportat cu toate minciunile lui, cu toate trădările lui, cu absențele și răceala lui, cu lipsa lui de iubire și căldură umană. Că mi-am sacrificat viața și talentul ca să-i fie lui bine, ca să poată face el avere în pace și liniște, ca să devină important, ca să fie puternic și de temut. Dar cine se pune în pielea mea? M-au văzut mereu zâmbitoare, adică fericită în mințile lor înguste de imbecili și de reduși. N-au înțeles nicio secundă problemele mele, durerile mele, nefericirea mea. “Ia uite, e mereu coafată”, parcă o aud pe toanta de Ilinca. De parcă coafura ține loc de bucurie. De parcă hainele de firmă te iau în brațe și te mângâie, de parcă Louboutin-i te scapă de gânduri negre și fac dragoste cu tine. “Stăteai numai la hoteluri de 5 stele”, ar grohăi porcul ăla de Vlad. Da, dobitocule. Singură sau cu prietenele, alte neveste la fel de “fericite” ca mine. Că soțul meu iubit avea afaceri și-n vacanță. “Afaceri” de unde se întorcea rupt de oboseală, băut și mirosind a parfum franțuzesc turnat cu tona pe ea de cine știe ce call girl, de nu se ducea nici după 5 dușuri și mirosea și iarba după ce-o călca în picioare. Dar ce știu ei? Mă privesc ca pe o intrusă, de parcă Dan nu mi-ar fi fost soț mai bine de 30 de ani, de parcă le-aș lua lor ceva de la gură, de parcă averea noastră ar fi de drept doar a lor. De parcă Dan nu ar fi ajuns milionar datorită familiei mele, cu ajutorul tatălui meu și a tuturor legăturilor lui, de parcă nu tata, cu relațiile și banii lui l-ar fi ridicat până la cer, de parcă nu eu aș fi câștigat primii bani adevărați pentru familia asta. De parcă singur ar fi urcat cu același aplomb scara socială și n-ar fi muls caprele pe toloacă la Buzău sau n-ar fi bătut discotecile la munte și la mare cu haita lui de neinsprăviți la agățat pipițe până l-ar fi lăsat puterile.”

– Serghei, eu m-am plictisit de așteptarea asta, nu-i normal să întârzie toată lumea și eu să stau aici ca proasta după ei.

– Puțină răbdare, doamnă Văleanu. Numai puțină.

“De parcă nu asta ai făcut toată viața până acum, madame Văleanu, o fulgeră cu o privire deloc îngăduitoare Serghei. Așteaptă, că habar nu ai ce va să vină și cam cum o să te pălească. De asta ai și apărut mai devreme, când tu întârzii mereu peste tot, ai sperat că poate afli ceva de la mine înaintea lor. Când o zbura porcul! Oricum ieși de-aici bogată, n-ai decât să te dai cu fundul ăla plat și osos de pământ până nu mai poți, cui îi pasă de figurile tale? Ai noroc că ai rămas toată viața în acte nevasta lui Dan, să te duci să dai acatiste la mănăstiri pentru asta. Că nu te-a iubit? Ai știut tot timpul și nu ți-a păsat, de ce nu ai divorțat dacă ai fost așa de nefericită? Îți zic eu de ce, că doar nici tu nu l-ai iubit, știi prea bine. Ai stat lângă el cu forța pentru că te-a durut capul numai de poziția socială pe care ți-o asigura numele lui Dan Văleanu, de banii pe care a știut mereu să-i înmulțească, de diamante, de casele de lux pe care ți le cumpăra aiurea pe planetă numai ca să scape de tine și de miorlăielile tale insuportabile și de răutățile la chintal pe care i le serveai mereu, de aia! I-ai ținut copiii departe, le-ai interzis să calce pe la “neamurile proaste ale lui tac’tu de la Buzău”. Nu-ți amintești că așa le spuneai, nu? Așa că mai lasă figurile astea, că la mine nu țin. Poate să-i prostești pe alții, dar nu pe toată lumea, mai știm și noi câte ceva despre tine. Așteaptă, năpârcă. Taci și-așteaptă. Nu ești mai cu moț ca alții. În niciun caz pentru mine. Și de fapt, pentru nimeni altcineva în afara sateliților ce gravitează în jurul tău și-ți acceptă toate mizeriile din cine știe ce interese meschine.”

– Doamna Ilinca a apărut cu soțul și domnul Vlad e și el cu soția.

– Ocupă-te și poftește-i în sala de consiliu și pe ei, Mia.

– Asta înseamnă că suntem toți, Serghei. Hai să mergem, interveni Cora.

– Mergeți, doamnă Văleanu, vă rog. Sosesc și eu în câteva momente. Vă las mai întâi să vă salutați familia.

Cora pufni disprețuitor, își luă poșeta pe braț și se ridică cu un aer maiestuos de pe fotoliu. Mitocanii, așa cum le zicea ea și cum prevăzuse dealtfel, erau deja aici.

– Mda, Serghei, neamurile proaste de la Buzău ale lui Dan sont ici, au venit cu cățel și cu purcel, de parcă nu se putea fără ei. Mă mir că nu și-au atârnat și plozii de brăcinari. Mă-sa n-a venit și ea? Cum, nici mătușă-sa? Eu zic să le aducem și pe ele, le facem o invitație cu lăutari, să se simtă ca la ele pe ulița satului. Amânăm cu o săptămână deschiderea actelor, să aibă timp să meargă la coafor și să-și pună și copitele la înmuiat, să le iasă nămolul de sub unghii și dintre crăpăturile călcâielor. Mon Dieu!

– Doamnă Văleanu, vă rog să vă controlați vocabularul. Dacă nu în prezența mea, măcar de față cu ceilalți. Nu avem nevoie de circ, suntem oameni civilizați. Și-apoi, sunt bani destui pentru toată lumea, sugeră Serghei Lazarovici cu un soi de diplomație menită să o liniștească.

– Serghei, dear, ține lecții de bună cuviință cui are nevoie. Eu mă lipsesc. Mai ales că știu prea bine cu cine am de-a face. Și banii nu sunt niciodată destui, asta s-o știi de la mine – în cazul în care un evreu mai are nevoie de vreo sugestie referitoare la partea materială a vieții și nu o știe încă din neam.

– Doamnă Văleanu, nu porniți un război inutil și de care nu are nimeni nevoie, suspină Serghei dezarmat de răutatea fără limită a Corei. Știți prea bine că Dan și-a lăsat absolut fiecare leu în perfectă ordine, că dispozițiile lui sunt clare și că voi face absolut totul ca ele să fie respectate întocmai după ultimele lui dorințe și după litera legii.

– Scutește-mă, Serghei, de cette morale pure. Nu-mi faci tu mie ordine nici în conturi și nici în familie. Niciodată. Nici acum, nici în viitor. Litera legii pe dracu’! Grosul averii e al meu și al copiilor mei, restul n-au decât să se ducă la muncă dacă vor bani. La arat, la semănat, la muls vaca, la rânit cocina porcilor, treaba lor, nu mă interesează. Ideea e că c’est fini la comédie, au tăiat destulă frunză la câini până acum, i-a ținut Dan în spate suficient. Eu nu am de gând să le dau un leu, gata cu pomenile. S-a închis sezonul la cerșeală, s-au dus dracului Moșii de vară, de iarnă, de primăvară și de ce anotimpuri or mai fi ei pe la țară, pe la Buzău, da?

– V-am făcut o sugestie pentru protecția și liniștea dumneavoastră, dar evident că veți face cum doriți, abandonă dialogul absurd Serghei.

“Doamne, ce-o fi văzut Dan la dracul ăsta de femeie? Oare la ce i-or mai trebui atâția bani, când are suficienți să se lăfăie în lux până închide ochii și tot mai rămân și după aceea? Mai ales că Dan s-a și lăsat furat de ea cu mărinimie și s-a prefăcut că habar nu are de conturile ei secrete. Răutatea asta n-a făcut-o niciodată fericită și nici de-acum încolo n-o să-i meargă mai bine dacă nu se liniștește. Dane, dacă o fi vreo viață de dincolo de mormânt, ascultă bine la mine: ai trăit exact așa cum trebuie, să nu regreți nimic din ce-ai făcut, poate doar ce n-ai făcut!”, filosofă Serghei în mintea lui, încă șocat de ce-a auzit din gura Corei Văleanu.

Cora își netezi rochia elegantă și scumpă cu două mișcări scurte din palme, își sumeți spatele de parcă înghițise brusc o coadă de mătură și deschise ușa către biroul asistentei lui Serghei.

– Mademoiselle Mia, vă rog să mă conduceți și pe mine în sala de consiliu. Abia aștept să-mi văd familia reunită, mi-e un dor de ea ca de o unghie încarnată! 

– Vai, doamnă Văleanu, se poate? Cum să nu, cu mare plăcere, sări fata îndatoritoare din spatele biroului ei.

– Ia zi, Serghei, va fi și duduița Mia în sala de consiliu? Dacă tot suntem în familie…, mai aruncă Cora o ultimă săgeată otrăvită înspre Serghei întorcându-se din prag.

Serghei Lazarovici nu-i răspunse, era inutil să te pui cu o pisică sălbatică turbată. Dar rămase privind gânditor și zâmbitor în urma ei. Până la urmă, cine va râde la sfârșit, va râde mult mai bine, deși nici asta nu era important. Important era ca dreptatea să triumfe. Iar el va avea grijă ca asta se se întâmple, așa cum îi promisese cu ceva timp în urmă prietenului său de-o viață Dan Văleanu.

 

Va urma

 

București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Spiral of Life, photography by Bojan Jevtić

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro