Iubirile îngropate de vii nu mor niciodată

 reWalls.com-52491

“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.” – Emil Cioran, Cartea amăgirilor

 

 Mi-am purtat mereu cu mine durerile ca pe un înveliș de taină, armură invizibilă și indestructibilă. Mi le-am drapat solemn peste suflet precum toga ce învăluia cândva trupul unui măreț senator roman. Le-am azvârlit de fiecare dată cu o neglijență involuntară, nestudiată, pe umărul stâng, acoperindu-mi cu ele, iresponsabil, ca într-un ritual maiestuos de sacrificiu, și inima – probabil gândind că astfel va fi mereu la adăpost de multele alte urgii ce-ar fi urmat să vină. Grație acestui înveliș oficial mi-am înfășurat așadar, într-un stângaci dar voit prețios ceremonial, și toate sentimentele, lăsându-mi libere, pe partea dreaptă, opusă inimii, plecând parcă din adâncul plămânilor, doar tonurile ample ale speranțelor atât involuntare cât și mult prea capricioase – cele aflate parcă într-o veșnică mișcare oscilatorie, de înaintare și retragere, ca într-un soi de du-te vino controlat de atracția magnetică a Lunii și a Soarelui, maree a deznădejdilor și iluziilor deșănțate amestecate haotic.

Cred că am șchiopătat prin viață din cauza acestei mantii pe care țineam cu tot dinadinsul să o port – imaginându-mi că mă reprezintă într-atât de fidel, încât, la un moment dat mi s-a lipit de epidermă și mi-a devenit un alter ego. N-am încercat să mă smulg din îmbrățișarea ei tumultoasă, și catifelată pe alocuri, și nici nu mi-a păsat că ar putea să mă lipsească de conținut ieșind în evidență doar ea și numai ea, reducându-mă astfel la condiția mecanică de manechin de ceară, lipsit de personalitate și voință, modelul perfect pe care și-l găsise durerea în mine pentru a se expune.

M-am abandonat ei cu sufletul inert, cu voința paralizată, îngropându-mi sentimentele și speranțele de vii.

Astfel am reușit să las în urmă multe clipe în care puteam viețui senin, prea ocupată fiind cu gândul viitorului pe care mi-l vedeam ca într-o profeție a cuiva de demult, dintr-o altă existență: cu mine în zdrențe, înfrigurată și flămândă, orbecăind pe străzi pustii și întunecate, umede și mizere, căutând un colț de pâine pe care să-l pot mânca într-un adăpost salvator, uscat și sigur, murind încet de singurătate absolută, cu ochii ațintiți înspre nemărginirea întunecată a cerului.

Am reușit să plâng și când viața îmi întindea ambele brațe deschise a îmbrățișare, am lipsit cu îndărătnicie de la toate paradele fastuoase pe care mi le pregătise cu lux de detalii armonioase, netulburate de nicio pală de vânt. Nu m-am gândit la a fi, ci doar la a simți tristețe. Și peste tristețe, tristețe.

Apoi, într-o zi oarecare, am revenit din pustiu în mine însămi, lepădându-mă de durere precum Părintele Simeon s-a rupt de fratele său întru sihăstrie, Ioan, întorcându-se nebun și singur în cetatea sfântă.

Însă tot n-am dobândit liniște. Ispita grea a chemărilor din miezul meu înspre singurătate și suferință persistă încă și-n amurg. Căci sunt trenuri ce nu se întorc niciodată și plecări fără de moarte iubirile îngropate de vii.

 

București, 24 septembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În amurg

3948129
Așezată comod la măsuța mea de toaletă, una imaginară și extrem de cochetă, prea romantică și prea dintr-un veac îndepărtat pentru gusturile timpului meu, scrutându-mi cu onestitate toată ființa, pe bucăți mari, asimetrice, mă dezasamblez în fiecare seară.

La ceasul când în jurul meu totul e cuprins de-o dulce și năucă torpoare, când se mai aude doar foșnetul frunzelor din copacul de sub fereastra mea și când luna poposește într-un colț fragil de cer, mă desfac în fragmente, în stele și în neguri, în vise încâlcite, în imagini frânte de la mijloc. Iar câteodată și în umbre ademenitoare ce dau târcoale tuturor gândurilor împrăștiate înspre cei aflați cu voie ori fără de voie în preajma-mi.
Ora când rămân singură între pereții lumii mele este cel mai frumos ceas al vieții de peste zi. Abia acum și aici pot să mă destram între sentimente, unele chiar perfect paralele, predestinate a nu se întâlni vreodată.
Pot să mă descompun în amintiri menite să mă croiască din nou, la nevoie, pe măsura celor mai nebune visuri ce-mi cotrobăie prin sertarele cu aduceri aminte…

Bucureşti, 24 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro