Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea întâi

Înainte de încheierea unui an în care am scris, am scris, am scris și mulțumesc lui Dumnezeu am și publicat în sfârșit,  vreau să vă mulțumesc pentru tot, sunteți cei mai frumoși prieteni și cititori la care poate spera un autor la început de drum greu… Vă prețuiesc, vă respect și vă sunt recunoscătoare pentru tot curajul pe care mi-l dați, pentru toate vorbele pline de căldură și pentru toate bucățile din inima voastră pe care mi le-ați oferit cu atâta generozitate.

La mulți ani, oameni dragi! Să fim recunoscători pentru anul ce s-a dus și să-l primim cu iubire, încredere și speranță pe cel ce se apropie! Vă las în dar un prim fragment din viitorul meu prim roman, pe care-l voi publica în prima jumătate a anului viitor. Câte lucruri minunate se mai pot întâmpla în viața unui om pentru întâia oară, nu-i așa?!… Romanul se va numi “În ziua când va fi să vii”, iar mai jos aveți prima (din nou!) parte din Capitolul I, Copiii Apocalipsei. Vă iubesc, mulțumesc încă o dată și mereu!

 

 

 Capitolul I – Moștenirea

 

Partea întâi

 

“Gata, mai e un pic și dau năvală hienele. Șacalii. Viermii de cadavru se vor lupta pentru fiecare bucățică din coliva averii lui”, își repeta în gând, obsesiv, Cora. “Numai eu sunt o proastă, toată viața mea am fost o dependentă. Dependentă de părinții mei, de familie, de copii, de el, de poziția lui, implicit de banii lui. Numai că acum a-nțărcat bălaia, s-a terminat. Nu o să mă mai las călcată în picioare de nimeni, mă voi bate pentru drepturile mele și cu Tatăl Ceresc dacă va fi nevoie. Pentru drepturile mele, să fie clar. Copiilor nu le duc grija, ei sunt bine, vor fi aranjați pe viață. Numai că eu nu voi fi la mâna lor niciodată, și asta va trebui să le fie cât se poate de clar. Proasta a murit, trăiască cea care s-a deșteptat măcar acum, în al doisprezecelea ceas!”

Cora zâmbea enigmatic cum zâmbise mereu, toată viața. Numai că un fin observator ar fi întrezărit de data asta în privirea ei mereu calmă, o lucire metalică și tăioasă precum lama de Toledo a unui pumnal prețios, dar mortal.

– Doamnă Văleanu, aveți nevoie de ceva până ajunge toată lumea? Un pahar cu apă, un ceai poate? Notarul se foia protocolar în jurul ei, îndatoritor și ușor slugarnic.

– Serghei, sunt bine, stai liniștit.

“Poate cel mai bine din toate dățile când am fost foarte bine, își repetă ea din nou în gând. Vierme, deja îți freci mâinile cu gândul la taxele uriașe pe care le ai de încasat. Tu și jigodia aia perversă de frati-tu, avocatul diavolului. Numai că eu o să-mi iau catrafusele și o să te las dracului pe tine, pe el și pe toate slugile voastre care ne-au mâncat banii de 25 de ani încoace. N-aveți decât să vă găsiti alți fraieri. Voi fi li-be-ră! În sfârșit LIBERĂ!” Îi venea să urle de fericire!

– O cafeluță bună, doamnă Văleanu? îi susură cu glas prefăcut și mâțâit secretara, întrerupându-i visările.

-Domnișoară Mia, sunteți o drăgălașă, ca de obicei, dar nu, mulțumesc frumos.

“Ce tupeu! Curva-curvelor, de parcă n-ar mai ști că Dan a angajat-o la tâmpitul ăsta de Serghei, de parcă nu și-ar mai aminti că i-a încălzit patul bărbatului meu cine știe prin ce voiaj de afaceri!… Și, mai ales, de parcă n-ar fi sigură că eu știu tot! Dar deh, suntem niște vipere sociale, facem frumos și ne otrăvim singure cu propriul venin ca scorpionii, nu-l împroșcăm una asupra celeilalte, nu de alta, dar să nu ne știe lumea – cam așa cum gândeau pe vremuri și la țară, la mama mare. Rufele murdare le spălăm în familie, nu le scoatem din curte și ne ducem cu ele la râu, să ne știe tot satul. Evoluție maximă la oraș, ce să ne mai facem, ne-am dat naibii, suntem deja din alt aluat. Suntem doamne. Știu tot, păpușă gonflabilă ce ești, fir-ai a dracului de prefăcută! Știu tot, inclusiv că așa era Dan, filotim, nu putea doar să vă reguleze pe voi, toate târfele, după ce vă agăța prin vreun club și să vă dea bani de-o rochie, trebuia să vă construiască și un viitor onorabil, că poate-i ridicați când n-o mai fi și-o statuie, în chip de salvatorul pițipoancelor venite cu pluta de la dracu’-n praznic direct la București.”

– Serghei, mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, dragule, dar nu vă mai panicați cu toții, chiar sunt în regulă, nu vreau nimic.

Serghei Lazarovici, evreu rus aterizat în România cu părinții când era copil, via Basarabia, venea dintr-un neam lung de notari și avocați cu tradiție. El era notar și fratele lui, Mihail, avocat, că ce-ar fi putut să fie altceva la ei în neam? Împreună aveau cea mai bună casă de avocatură și cabinet notarial din București, cu un portofoliu de clienți de top, de invidiat. Serghei știa exact ce-i în mintea Corei, dar nici că-i păsa, nici măcar o ceapă degerată nu dădea pe toate insultele din gândurile ei. În definitiv, Dan fusese un domn și prietenul lui cel mai bun, iar ea era total inexistentă pe-atunci. Și cum va fi și de-acum înainte, deoarece lui nu i se opreau afacerile-n loc de ea și mai văzuse de câteva ori în viață filmul ăsta: văduva bogată, încă damă bine, o ia din loc către zări mai calde unde speră să trăiască tot ce n-a trăit la timp, alături de vreun gigolo drăgălaș dar prost ca noaptea. Iar la final, ori moare pe paie pentru că băiatul era cretin până la banii ei, ori îi pocnește o venă-n cap și cade lată la vreun joc de rummy printr-un cartier de lux pentru hodorogi ce-și molfăie ultimele acțiuni vândute în pierdere.

– Sărut mâna, doamnă Văleanu. Nu insist, zâmbi el cu eleganță, dar mult mai reținut.

– Serghei, mi se pare mie sau suntem în întârziere? Avionul lui Tony trebuia să aterizeze acum o jumătate de oră, am trimis chauffer-ul la aeroport să-l aducă, tocmai ca să nu avem surprize. Iar Daria trecuse de mijlocul autostrăzii Soarelui acum mai bine de un ceas, ar trebui să cam apară. Cât despre restul, sper că au înțeles bine ora, că văd că niciunul nu a apărut încă, încercă subtil să-l tragă de limbă Cora. Enfin…

– Ajung ei, doamnă Văleanu. E un trafic infernal, nu toată lumea e punctuală și își ia măsuri de precauție ca dumneavoastră. Iar eu mi-am blocat toată după-amiaza, nu mai am nicio întâlnire.

– Serghei, ești un delicat, îți mulțumesc. Probabil că sunt multe de pus la punct.

– Vom vedea, nu știm asta, alunecă grațios în afara discuției despre moștenire Serghei.

“Șarpe ce ești, ba știi cât se poate de bine, tu ești executorul lui testamentar, tu știi toate afacerile și toate documentele lui Dan, tu știi tot, împuțiciunea pământului, cu tine a manevrat tot și toate. Cu tine și cu animalul ăla de Mihail. Tot ce-a însemnat vreodată act a trecut pe la voi, în special pe la tine. Absolut toate minciunile i le-ai ascuns, și ceva îmi spune că și niscaiva bani de care n-am avut niciodată habar. Nu-i nimic, a venit momentul să aflu tot ce-am bănuit, ba chiar și tot ce n-am știut vreodată. Iar după ce-o să iau tot ce-mi aparține de drept, o să-mi iau înapoi și viața furată. Păcat de tinerețea mea netrăită, de anii pierduți lângă un om rece ca un sloi de gheață, ani în care aș fi putut să mai fiu fericită și nu am avut curajul s-o fac. Dar acum s-a terminat. N-am nicio luptă de dus cu viermii care vor veni la moștenire, ce-i al meu e pus deoparte și nu voi ceda niciun milimetru din ceea ce mi se cuvine, lucrurile sunt cât se poate de clare în privința asta.

– Domnule Lazarovici, au intrat în curte, ciripi domnișoara Mia.

– Cine?

– Șoferul cu domnul Tony și mașina domnișoarei Daria.

– Restul nu?

– Invită-I pe Tony în sala de consiliu, ocupă-te de el. Și pe Daria. Servește-le o cafea, ceva.

– La cine te referi când spui restul, Serghei? Cine trebuie să mai vină? tresări Cora. Copiii sunt aici.

– Câteva persoane care au făcut cereri de acceptare în mod expres a moștenirii.

– Excuse me? Ce persoane? Și ce înseamnă câteva? Și asta cu “acceptarea în mod expres” a moștenirii ce mai e? surâse strâmb din buzele impecabil rujate Cora.

– Sunt persoane perfect îndreptățite să participe la masa succesorală, doamnă Văleanu.

– Serghei, tu-ți bați joc de mine? Despre ce vorbești? Și, mai ales, despre cine?! bătu Cora abia imperceptibil din piciorul fin încălțat cu pantofi Chanel.

– Doamnă Văleanu, stați liniștită. O să vină toată lumea și apoi veți înțelege.

“Deci, așa cum am presupus, javra asta minte cum respiră, știe exact că vin toți vulturii să se înfrupte din cadavru și nu-mi spune nimic. Vine sigur și nenorocita aceea de Ilinca, cumnată-mea. Cu toată haita ei de plozi idioți și bețivul de bărbată-su. Și n-o să lipsească nici Vlad, mațe fripte, oaia neagră și puturoasă a familiei, un găinar și-un mort de foame, are nevoie la maximum de bani, chipurile are copil de crescut, de parcă i l-ar fi făcut Dan și trebuie să-l ridice cu banii lui. Și coțofana aia de nevastă-sa, disperată că nu s-a măritat cu fratele care trebuie, aia ar pune ghearele ei de țoapă și pe găina de pe ouă dacă ar avea vreo agrafă lucitoare-n pene. Niște păsări de pradă cu toții, nu i-ar mai răbda pământul! S-a gândit cineva că cea mai îndreptățită moștenitoare, moral vorbind, sunt eu? Eu și copiii mei, atât. Iar eu, în mod special. Că l-am suportat cu toate minciunile lui, cu toate trădările lui, cu absențele și răceala lui, cu lipsa lui de iubire și căldură umană. Că mi-am sacrificat viața și talentul ca să-i fie lui bine, ca să poată face el avere în pace și liniște, ca să devină important, ca să fie puternic și de temut. Dar cine se pune în pielea mea? M-au văzut mereu zâmbitoare, adică fericită în mințile lor înguste de imbecili și de reduși. N-au înțeles nicio secundă problemele mele, durerile mele, nefericirea mea. “Ia uite, e mereu coafată”, parcă o aud pe toanta de Ilinca. De parcă coafura ține loc de bucurie. De parcă hainele de firmă te iau în brațe și te mângâie, de parcă Louboutin-i te scapă de gânduri negre și fac dragoste cu tine. “Stăteai numai la hoteluri de 5 stele”, ar grohăi porcul ăla de Vlad. Da, dobitocule. Singură sau cu prietenele, alte neveste la fel de “fericite” ca mine. Că soțul meu iubit avea afaceri și-n vacanță. “Afaceri” de unde se întorcea rupt de oboseală, băut și mirosind a parfum franțuzesc turnat cu tona pe ea de cine știe ce call girl, de nu se ducea nici după 5 dușuri și mirosea și iarba după ce-o călca în picioare. Dar ce știu ei? Mă privesc ca pe o intrusă, de parcă Dan nu mi-ar fi fost soț mai bine de 30 de ani, de parcă le-aș lua lor ceva de la gură, de parcă averea noastră ar fi de drept doar a lor. De parcă Dan nu ar fi ajuns milionar datorită familiei mele, cu ajutorul tatălui meu și a tuturor legăturilor lui, de parcă nu tata, cu relațiile și banii lui l-ar fi ridicat până la cer, de parcă nu eu aș fi câștigat primii bani adevărați pentru familia asta. De parcă singur ar fi urcat cu același aplomb scara socială și n-ar fi muls caprele pe toloacă la Buzău sau n-ar fi bătut discotecile la munte și la mare cu haita lui de neinsprăviți la agățat pipițe până l-ar fi lăsat puterile.”

– Serghei, eu m-am plictisit de așteptarea asta, nu-i normal să întârzie toată lumea și eu să stau aici ca proasta după ei.

– Puțină răbdare, doamnă Văleanu. Numai puțină.

“De parcă nu asta ai făcut toată viața până acum, madame Văleanu, o fulgeră cu o privire deloc îngăduitoare Serghei. Așteaptă, că habar nu ai ce va să vină și cam cum o să te pălească. De asta ai și apărut mai devreme, când tu întârzii mereu peste tot, ai sperat că poate afli ceva de la mine înaintea lor. Când o zbura porcul! Oricum ieși de-aici bogată, n-ai decât să te dai cu fundul ăla plat și osos de pământ până nu mai poți, cui îi pasă de figurile tale? Ai noroc că ai rămas toată viața în acte nevasta lui Dan, să te duci să dai acatiste la mănăstiri pentru asta. Că nu te-a iubit? Ai știut tot timpul și nu ți-a păsat, de ce nu ai divorțat dacă ai fost așa de nefericită? Îți zic eu de ce, că doar nici tu nu l-ai iubit, știi prea bine. Ai stat lângă el cu forța pentru că te-a durut capul numai de poziția socială pe care ți-o asigura numele lui Dan Văleanu, de banii pe care a știut mereu să-i înmulțească, de diamante, de casele de lux pe care ți le cumpăra aiurea pe planetă numai ca să scape de tine și de miorlăielile tale insuportabile și de răutățile la chintal pe care i le serveai mereu, de aia! I-ai ținut copiii departe, le-ai interzis să calce pe la “neamurile proaste ale lui tac’tu de la Buzău”. Nu-ți amintești că așa le spuneai, nu? Așa că mai lasă figurile astea, că la mine nu țin. Poate să-i prostești pe alții, dar nu pe toată lumea, mai știm și noi câte ceva despre tine. Așteaptă, năpârcă. Taci și-așteaptă. Nu ești mai cu moț ca alții. În niciun caz pentru mine. Și de fapt, pentru nimeni altcineva în afara sateliților ce gravitează în jurul tău și-ți acceptă toate mizeriile din cine știe ce interese meschine.”

– Doamna Ilinca a apărut cu soțul și domnul Vlad e și el cu soția.

– Ocupă-te și poftește-i în sala de consiliu și pe ei, Mia.

– Asta înseamnă că suntem toți, Serghei. Hai să mergem, interveni Cora.

– Mergeți, doamnă Văleanu, vă rog. Sosesc și eu în câteva momente. Vă las mai întâi să vă salutați familia.

Cora pufni disprețuitor, își luă poșeta pe braț și se ridică cu un aer maiestuos de pe fotoliu. Mitocanii, așa cum le zicea ea și cum prevăzuse dealtfel, erau deja aici.

– Mda, Serghei, neamurile proaste de la Buzău ale lui Dan sont ici, au venit cu cățel și cu purcel, de parcă nu se putea fără ei. Mă mir că nu și-au atârnat și plozii de brăcinari. Mă-sa n-a venit și ea? Cum, nici mătușă-sa? Eu zic să le aducem și pe ele, le facem o invitație cu lăutari, să se simtă ca la ele pe ulița satului. Amânăm cu o săptămână deschiderea actelor, să aibă timp să meargă la coafor și să-și pună și copitele la înmuiat, să le iasă nămolul de sub unghii și dintre crăpăturile călcâielor. Mon Dieu!

– Doamnă Văleanu, vă rog să vă controlați vocabularul. Dacă nu în prezența mea, măcar de față cu ceilalți. Nu avem nevoie de circ, suntem oameni civilizați. Și-apoi, sunt bani destui pentru toată lumea, sugeră Serghei Lazarovici cu un soi de diplomație menită să o liniștească.

– Serghei, dear, ține lecții de bună cuviință cui are nevoie. Eu mă lipsesc. Mai ales că știu prea bine cu cine am de-a face. Și banii nu sunt niciodată destui, asta s-o știi de la mine – în cazul în care un evreu mai are nevoie de vreo sugestie referitoare la partea materială a vieții și nu o știe încă din neam.

– Doamnă Văleanu, nu porniți un război inutil și de care nu are nimeni nevoie, suspină Serghei dezarmat de răutatea fără limită a Corei. Știți prea bine că Dan și-a lăsat absolut fiecare leu în perfectă ordine, că dispozițiile lui sunt clare și că voi face absolut totul ca ele să fie respectate întocmai după ultimele lui dorințe și după litera legii.

– Scutește-mă, Serghei, de cette morale pure. Nu-mi faci tu mie ordine nici în conturi și nici în familie. Niciodată. Nici acum, nici în viitor. Litera legii pe dracu’! Grosul averii e al meu și al copiilor mei, restul n-au decât să se ducă la muncă dacă vor bani. La arat, la semănat, la muls vaca, la rânit cocina porcilor, treaba lor, nu mă interesează. Ideea e că c’est fini la comédie, au tăiat destulă frunză la câini până acum, i-a ținut Dan în spate suficient. Eu nu am de gând să le dau un leu, gata cu pomenile. S-a închis sezonul la cerșeală, s-au dus dracului Moșii de vară, de iarnă, de primăvară și de ce anotimpuri or mai fi ei pe la țară, pe la Buzău, da?

– V-am făcut o sugestie pentru protecția și liniștea dumneavoastră, dar evident că veți face cum doriți, abandonă dialogul absurd Serghei.

“Doamne, ce-o fi văzut Dan la dracul ăsta de femeie? Oare la ce i-or mai trebui atâția bani, când are suficienți să se lăfăie în lux până închide ochii și tot mai rămân și după aceea? Mai ales că Dan s-a și lăsat furat de ea cu mărinimie și s-a prefăcut că habar nu are de conturile ei secrete. Răutatea asta n-a făcut-o niciodată fericită și nici de-acum încolo n-o să-i meargă mai bine dacă nu se liniștește. Dane, dacă o fi vreo viață de dincolo de mormânt, ascultă bine la mine: ai trăit exact așa cum trebuie, să nu regreți nimic din ce-ai făcut, poate doar ce n-ai făcut!”, filosofă Serghei în mintea lui, încă șocat de ce-a auzit din gura Corei Văleanu.

Cora își netezi rochia elegantă și scumpă cu două mișcări scurte din palme, își sumeți spatele de parcă înghițise brusc o coadă de mătură și deschise ușa către biroul asistentei lui Serghei.

– Mademoiselle Mia, vă rog să mă conduceți și pe mine în sala de consiliu. Abia aștept să-mi văd familia reunită, mi-e un dor de ea ca de o unghie încarnată! 

– Vai, doamnă Văleanu, se poate? Cum să nu, cu mare plăcere, sări fata îndatoritoare din spatele biroului ei.

– Ia zi, Serghei, va fi și duduița Mia în sala de consiliu? Dacă tot suntem în familie…, mai aruncă Cora o ultimă săgeată otrăvită înspre Serghei întorcându-se din prag.

Serghei Lazarovici nu-i răspunse, era inutil să te pui cu o pisică sălbatică turbată. Dar rămase privind gânditor și zâmbitor în urma ei. Până la urmă, cine va râde la sfârșit, va râde mult mai bine, deși nici asta nu era important. Important era ca dreptatea să triumfe. Iar el va avea grijă ca asta se se întâmple, așa cum îi promisese cu ceva timp în urmă prietenului său de-o viață Dan Văleanu.

 

Va urma

 

București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Spiral of Life, photography by Bojan Jevtić

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Himere

575079_402033349817949_100000338620783_1288086_1199140942_n
“Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.” – Gabriel Garcia Marquez

Aș vrea să pot vorbi deschis despre orice, cu oricine. Aș fi fericită dacă m-aș putea abandona simțirilor mele, dacă aș reuși să mă încred total în puterea mea de a reda în cuvinte, într-o măsură cât mai aproape de realitate, tot ceea ce simt despre întâmplări din trecut, ori despre fiecare pală de vânt care mi-ar șfichiui azi sufletul. N-aș mai suferi aspru pentru fiecare sentiment pedepsit să stea cu fața la perete, în genunchi, în colțurile neguroase ale inimii, n-aș mai privi în gol sperând către depărtări de neajuns în care tot mai visez să-mi plimb desăvârșirea speranțelor .
Dar nu am încredere că m-ar înțelege chiar oricine în caz că mi-ar ieși un exercițiu de sinceritate extremă. Și nu pricep de ce-mi pasă încă de oameni, de ceea ce gândesc ei în ceea ce mă privește, de ce nu pot încă trăi ruptă de ei, deși ei s-ar desprinde oricând de mine.
Și-atunci, încă tac, cine să m-asculte pe mine?

*

O să vă spun adevărul de câte ori o să nasc cuvinte, atât pot să promit.
Așa cum alții dansează, eu plâng. Cu aceeași pasiune, într-un abandon total, ca și cum sfârșitul nefericirii s-ar afla exact în locul de unde va izvorî ultima lacrimă mântuitoare.
Și la fel de pătimaș alerg de la linia de start ce pleacă din mine și se sfârșește departe, în poala cerului, orbecăind după ceva; fără să știu cu precizie ce caut dar, odată găsit, știu cu siguranță că va fi o descoperire revelatoare despre cum m-am rătăcit, unde mă aflu în prezent și încotro mă îndrept într-o cursă contra cronometru.
Mă ascund de oameni și de degetul lor arătător punctat spre mine cu îndârjirea și ambiția specifică doar celor care vor să se așeze în prim-plan și-mi retrăiesc viața întreagă făcând suma înfrângerilor și biruințelor mele, când ascult muzica lui Eugen Doga.
Ba chiar mă și văd, în visuri, locuind într-o speranță cu viitor improbabil: am devenit o femeie cu păr de culoarea florilor de măr și stau cuminte, înconjurată de fantasmele mele dragi, într-un chioșc dalb dintr-o curte plină de copaci umbroși și multă iarbă, privind cu ochi din ce în ce mai senini spre joaca plină de încântare a unor pui de căței, dolofani și mereu flămânzi.
În grădina mea am regăsit și unele tăceri, devenite din ce în ce mai adânci doar că mai puțin disperate, iar altele s-au transformat, pline de curaj, în cuvinte rostite deplin, cinstit. Asumat. Liniștit. Ascultate de cei ce mă iubesc și cărora le pasă.
Iar eu, chiar și din Eden, ca de obicei, încă-mi privesc în ochi, fără teamă, cu capul neplecat, destinul.

 

București, 30 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Compoziție sentimentală

Full_moon
Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Când am început să fug și cum s-a sfârșit goana,  acel prim și apoi ultim pas așezat la fel de înverșunat pe pământ.

Dar limanul la care tânjisem inconștient întreaga zi era exact în fața mea. Am apasat cu hotărâre pe mânerul ușii din nori și-am intrat.

Mă simt, în sfârșit, în siguranță când pogoară peste pământ amurgul, prunc preafrumos născut din îmbrățișrea zilei cu noaptea. Mi-e bine pe înserat, când ziua își face rugăciunea în genunchi, cuminte, cu mâinile împreunate, la marginea patului, înaintea somnului, când noaptea își așterne cale de roze dinaintea pașilor în drum către fereastra unde o așteaptă luna.

Abia atunci îmi destram cu mărinimie ghemul amintirilor, cel depănat grijuliu dintotdeauna în timpul zilei.

Când pogoară seara mă adun în elementele mele constitutive încercând să-mi deslușesc chintesența primară, cea din care a început divizarea celulelor mele și, mai apoi, înmulțirea lor până la a deveni ceea ce sunt azi.

Mă simt confortabil în lumina crepusculară, așezată pe scăunelul meu alb, tapisat cu mătase sălbatică, din iatacul meu închipuit.

Numai atunci, în universul meu, amintirile-mi valsează printre poezii plutitoare, cărți stivuite într-un haos controlat, sticluțe prețioase cu parfumuri amăgitoare și, la final, adastă pline de-o dulce osteneală pe măsuța sculptată unde șed zâmbind cu toți dinții trei perii vechi de păr, de forme și dimensiuni diferite, toate placate cu argint.

Pe înserat, în universul meu, îmbrățișând luna, mă ajunge din urmă iertarea.

Bucureşti, 21-26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro