Globul de cristal

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Bilete către nicăieri

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Blestem de dragoste

 

 

Ploua de parcă venise peste noi diluviul universal, acolo, în parcul dezgolit de verde dintr-o toamnă a tuturor pierderilor. Iar noi, ca doi proști, stăteam zgribuliți sub o umbrelă ruptă, cu o spiță îndoită și acoperișul dărâmat pe-o parte, de pe care apa se prăbușea în rafale peste umerii noștri aplecați a resemnată deznădejde.

– Am fugit de la serviciu cu o oră mai devreme ca să mă pot vedea cu tine. Ca să putem sta împreună măcar puțin, măcar o jumătate de oră. Ca să nu-și dea seama, pentru că mă controlează.

– Tu nu poți să-mi spui asta, n-ai cum să-mi spui așa ceva, iar eu să înțeleg. Nu pot să înțeleg. Tu vezi cum plouă?

Iar el mă privea lung, de parcă nu-i venea să creadă că nevoia lui de a fi ascultat, aprobat și mângâiat se izbește de un zid de nesurpat.

– E toamnă și tu ești frumoasă…

– Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii…

Iar el zâmbea fetiței din mine. Tristeții din mine. Și depărtărilor dintre noi. Trecute, prezente și viitoare.

– Bine, hai, aprinde-ți o țigară, crezi că nu știu că fumezi?

– Nu am țigări, n-am avut bani să-mi cumpăr.

– Uite, ia una de la mine. Fumezi din astea?

– Din astea? Ar fi bine, dar n-am eu bani de așa ceva.

– Nu stai bine cu banii, nu-i așa?

– Nu, deloc. Sunt puțini. Prea puțini.

– Dacă-i dai pe țigări…

– Așa e, dar mai ieftine decât Carpați fără filtru nu există. Sau poate că da, Mărășești sau Plugar, dar n-am încercat. Mărășeștile mai încolo, când oi ajunge precum tanti Ralița a lui Vlad Mușatescu. Oricum, fii pe pace, banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam.

– De unde știi tu de țigările Plugar? Că nu mai există demult. Și iar a zâmbit.

– Știu, că am citit. Și-am ținut minte. Cum să pui tu numele unor țigări Plugar?! Cui i-o fi dat asta prin cap?

– De ce fumezi?

– Pentru că semăn cu tine.

– Da, semeni cu mine…

Apoi ploaia tăcea împreună cu noi. Eu fumam, iar el, fumând la rândul său, ma privea cu o curiozitate nedisimulată, de parcă nu-i venea să creadă că totuși fumez. Și dacă fumez, că o fac lângă el, din țigările lui. Țigări scumpe, aproape de contrabandă, BT cartonat. Nu mi-aș fi permis niciodată să cumpăr așa ceva, măcar o săptămână pe lună mergeam pe jos, că nu mai aveam bani de tramvai, metrou sau autobuz, de unde să fi dat atâta bănet pe țigări?

– “Ploaia dansa, împreună cu noi,

Se-nveselea când râdeam amândoi.

Ploaia vedea cum cuvintele mari le-ocolim

Doar pe fețe citea, cât de mult ne iubim”…

Mă iubești?

– Ce întrebare e asta?… Sigur că te iubesc.  Stau aici cu tine în ploaie și dârdâi de frig în parcul ăsta nenorocit, murdar și plin de aurolaci.

– Du-mă acasă la tine dacă mă iubești.

Iar chipul lui s-a întunecat, deși-i rămăsese o urmă vagă de zâmbet aninat în colțurile gurii.

– Nu începe și tu, te rog.

– Mi-au înghețat mâinile, s-a udat țigara, nici nu pot să fumez.

– Îți dau alta.

– Nu-mi da.

– Îți dau bani să-ți cumperi țigări.

– Da… și-am zâmbit în colțul gurii. Să-mi dai. Mulțumesc.

– I-am pus deoparte, am făcut economii pentru tine. În ascuns.

– Mulțumesc… Și iar am zâmbit.

– Unde stai? Ai mâncare acasă?

– Stau în zonă. Într-un cameră, o fostă magazie de lemne, apoi cameră de servitori, la demisol. Nu am mâncare, pachetul de la mama s-a dus demult. Dar invită-mă la tine la masă. Măcar duminica.

– Iar începi?

– Nu încep. Vreau la tine acasă. În vizită. Duminica, la prânz. Invită-mă.

– Nu pot.

– Știu, nu poți. Așa spui mereu.

– Pentru că așa este.

– De ce e așa?

– Știi de ce e așa.

– Nu, nu știu. Spune-mi tu.

Și iar tăcea. Și ploua. Cu lacrimi din cer, cu frig, cu durere, cu despărțire, cu neîmpăcare.

– A cam trecut jumătatea de oră. Iar eu va trebui să plec.

– Știu. Mereu pleci. Tu pleci de fiecare dată.

– De ce ești rea? De ce nu mă înțelegi?

– Pentru că nu pot să nu fiu. Pentru că e mai presus de înțelegerea mea.

– Hai, ia banii ăștia, n-am mai mulți.

– M-am răzgândit. Nu mai vreau banii. Te vreau pe tine. Mi-e dor de tine.

– Termină cu prostiile. Ia banii. Ne mai vedem noi.

– Nu ne mai vedem. N-am nevoie de banii tăi furați din casă. Pardon, economisiți fără știrea ei. Vreau să-mi dai bani curați, de care știe toată lumea.

– Chiar ești rea.

– Chiar? Bine, sunt, dacă zici tu. Dar nu mai vreau. Nu așa. Ne vedem ca hoții, pe furiș, într-un parc trist, dintr-un oraș trist. Într-un parc murdar, dintr-o viață murdară.

– Vorbești prostii.

– Plouă. Tu nu vezi cum plouă? S-a supărat și Cerul și încearcă să ne curețe de păcate, să ne spele de nefericire.

–  Alte prostii. Tu nici măcar nu știi ce vorbești…

– Ba știu. Mereu știu. Și acum știu că nu mai vreau să te văd. Să nu mă mai cauți. Niciodată. Nu mai vin nicăieri. Și când o fi să mori, nici atunci să nu mă cauți. Că n-am să vin să te iert.

– Hai că ești nebună.

– Atât poți să-mi spui? Că sunt nebună?

– Ce să-ți spun altceva?

– Că mă iubești. Că sunt copilul tău. Fiica ta. Că nimeni nu are voie să se așeze între noi de pe o poziție de forță. Că Dumnezeu ne-a lăsat să fim tată și fiică în viața asta și nimeni nu ne poate împiedica să fim. În afară de noi înșine. Că îmi vei fi alături de-acum înainte, așa cum nu mi-ai fost niciodată până acum. Sau poți să mă rogi să te iert acum pentru tot ce nu mi-ai dat iar eu am sperat de la tine, am așteptat de la tine. Poți să-mi spui că Dumnezeu o să ne ajute să îndreptăm lucrurile strâmbe dintre noi. Nu bani de țigări vreau de la tine. Nici nu știi unde stau. Nici nu-ți pasă. Nici nu știi cine sunt, numai eu știu cine ești. Doar atât știi despre mine, că fumez. Iar eu vreau un tată, că niciodată nu ți-am spus asta până acum, în 21 de ani.

– Nu pot. N-am cum. Nu mă lasă. Iar eu nu mai am putere să mă cert.

– Tata…

– Vreau liniște.

– Ești un laș, tata. Știi asta, da? Dar o să ai, îți promit. Din partea mea vei avea numai pace. Liniște, cum îi spui tu.

– Taci…

– După ce-ți spun “Adio”, tac.

– Ești nebună.

– Asta e tot ce poți să-mi spui? Repeți doar atât, că sunt nebună?

– Ești. Și nu înțelegi.

– Am înțeles destul, 21 de ani e o viață de om. A mea. Una despre care habar nu ai, deși mi-ai dat-o tu fără să ți-o cer, fără să mă întrebi și pe mine dacă-mi trebuie, dacă am ce să fac cu ea, dacă o să mă descurc în lume fără tine. Și-apoi, după ce am apărut, ai uitat să-mi dai și iubire. Și atenție. Și grijă. Și povețe. Eu asta am putut să înțeleg, aproape 21 de ani de absență. Dar mai mult nu pot. Pe mai departe nu mai înțeleg. Nu sunt perfectă. Poate că dacă ai fi fost lângă mine aș fi putut fi, dar așa…

– Ești nebună.

– Tocmai de aceea te rog să nu ne mai vedem. Vreau să-ți împlinesc dorința: să ai liniște, pace și iubire dacă eu ți-am adus haos. Dar nu eu ți-am adus haosul în viață, tata. Lașitatea ta ți l-a adus. Pentru că nu ai știut să alegi fără să rănești pe cineva. Adulții se despart, se îndrăgostesc de alți adulți că așa e viața, iar eu, acum, nu mai sunt copil și înțeleg asta. Dar tot adulții nu ar trebui să întoarcă spatele pruncilor lor născuți din povești de iubire care au sucombat între timp. Asta nu înțeleg, de ce mi-ai întors mie spatele, nu de ce ți-ai părăsit familia – asta am stabilit deja că am priceput. Și nu înțeleg, pentru că nu accept explicația “am vrut liniște în casă”. Despre care liniște vorbești? Actuala ta soție știa că ai un copil, că ești însurat oricum nu a contat pentru marea voastră poveste de iubire. Și dacă te-a vrut așa de tare, trebuia să te iubească cu mine la pachet cu tot. Nu ești de acord cu asta? Ce crezi că e în sufletul meu când stăm acum pe bancă, în ploaie, în parcul Gării de Nord, ca ultimii dintre oameni? Când îmi spui că soția te cronometrează și fugi de la serviciu mai devreme, ca să stai cu mine jumătate de oră fără să știe ea? Când îmi spui că ascunzi bani mărunți de ea, ca un găinar oarecare, ca să mi-i poți da mie acum fără știrea ei? Ce crezi că simt eu, fiica ta, când îmi spui că nici măcar la prânz, duminica, nu mă poți chema la tine acasă? Deși sunt singură într-un oraș străin, altfel orașul unde trăiești tu într-o casă, în familie, în bunăstare? Când nu sunt primită în casa tatălui meu, de parcă aș fi o ciumată? Cum mă simt eu, tata? Am vrut eu să mă nasc ca să-ți creez asemenea probleme? Cum să te respect eu, tata? Pentru că de iubit te iubesc oricum, iar asta nu mai ține decât de sângele care ne curge în vene, nu de logică. Mă întrebi de ce nu te înțeleg. Nu pot să înțeleg de ce-ți calci pe inimă, asta nu înțeleg. Dar tu mă înțelegi pe mine? Înțelegi ce-ți spun? Că sunt copilul tău, înțelegi? Cât sufăr eu înțelegi?

– E clar, nu pricepi nimic…

– E clar, tata. Sunt o cretină, nimic nu pricep. Dar tu, care ești așa de deștept și de profund, te rog să nu uiți ce ți-a zis azi fiica ta proastă, care nu înțelege nimic. Și-o să-ți mai repet o dată: să nu mă mai cauți, nici măcar când o să știi că vei muri. N-am să vin. Și tata, să dea Dumnezeu, Ăla în care nu crezi tu dar în care cred eu, să nu poți muri până n-am să te iert. Eu, nu alții. Doar că îți spun de-acum și repet, ca să nu uiți: n-am să te iert. Niciodată. N-ai decât să te chinui veșnic pe pământul ăsta. În viața asta. Adio, tata…

M-am ridicat apoi dramatic de pe banca udă leoarcă și-am plecat pe jos către casă prin ploaia rece de toamnă. Umbrela pocită era a lui, nu a mea, iar ultima mea imagine cu el a fost cea a unui om singur, gârbovit, cu o umbrelă șuie deasupra capului, într-o mare de tristețe. Am mers mândră înainte, cu sufletul frânt și aripile zdrobite, fără să privesc în urmă nicio clipă cum rămăsese pe banca udă, în ploaia nemiloasă care nu ne spălase pe niciunul de păcate. Și-am tăcut. Să fie liniște. 7 ani. Lungi. Ani și frumoși, și grei, și buni, și răi. Nu m-a mai căutat niciodată. Și nici eu pe el. Iar Dumnezeul meu a făcut ca nici măcar din întâmplare să nu ne mai întâlnim, deși trăiam în același oraș, pe același pământ. 7 ani. Lungi. Ani și frumoși, și grei, și buni, și răi…

Iar într-o seară, după cei 7 ani, când a sunat telefonul și la capătul celălalt al firului am auzit “Tu nu mă cunoști pe mine, sunt o mătușa de-a ta, Ilinca, sora tatălui tău, și te caut de mai bine de o lună la rugămintea lui. Vrea să te vadă.”, am înțeles că blestemele de dragoste nu se prind niciodată, pentru că Dumnezeu nu îngăduie asta. Că acolo unde e iubire e și greșeală și acolo unde e viață nu există fără-de-moarte. Și m-am dus, la spital, să-i dau iertarea fără de care nu putea să se desprindă de lumea asta, tot într-o toamnă, de data aceea una fără nicio lacrimă în cer, fără niciun nor. Și-n aceeași zi a vrut să plece acasă, că dacă fata lui îl iertase știa că se apropie liniștea cea mare.

– Tata, vrei să vin mâine la tine acasă să te văd?

A dat din cap că da, privindu-mă fix în ochi. Iar eu, începând cu a doua zi, 12 zile la rând i-am pășit pragul. 12 zile și-o noapte. Ultima. Am fost la el acasă cât pentru o viață.

 

 

București, 20 mai 2017

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Inelul de logodnă

 

 

Eram în balconul camerei mele de hotel de pe o plajă turistică din Tunisia și priveam către mare când mi-a spus, la telefon, “Vrei să fii logodnica mea?”. Am răspuns fără ezitare “Da!”. Iar când ne-am revăzut la câteva zile după aceea, la întoarcerea mea în țară, în chicineta apartamentului confort 2 din Urziceni, așezați la masă fiind, mi-a așezat pe degetul inelar al mâinii stângi cel mai frumos inel din lume și m-a cerut de soție. Tot “Da!” i-am răspuns, deși nu a avut loc să îngenuncheze, așa de strâmtă era încăperea.

“E o nebunie, nici nu vă cunoașteți prea bine…” mi-au zis atunci mulți oameni. Și nu cred că doar mie, ci și lui. Iar cei care nu ne-au spus-o, sigur așa au gândit. Poate că era, poate că părea chiar o prostie, o eroare de oameni maturi luați de val – așa s-o fi văzut din afară. Dar n-aveam cum să nu-l iubesc. N-aveam cum să nu risc. Eu cu el și el cu mine.

Inelul? Ah, da, inelul. Îl vedeți în fotografie, e un firicel de aur galben, ca un șarpe încolăcit pe degetul meu, cu 4 strasuri în cap. Banal, o să zică unii. Ieftin, o să comenteze alții. Eu insist să spun că este deosebit de frumos și extrem de scump. Mai scump decât atât nu se poate. Și nici mai frumos. Dar știți de ce? Pentru că a fost cumpărat din suflet. Și cu bani împrumutați, că altfel iubitul meu nu și l-ar fi permis. După ce m-a întrebat la telefon dacă vreau să-i fiu logodnică, a realizat că logodnă fără inel nu s-a mai văzut și a intrat în panică. Ziua de salariu era mult mai târziu după întoarcerea mea din vacanță și după plățile către bănci nu-și putea permite să mi-l cumpere. Iar el voia să mă aștepte cu inelul, să mă surprindă, să mă facă fericită. S-a dus la primul prieten întâlnit în cale și i-a cerut să-l împrumute cu bani. I-a spus și pentru ce are nevoie de ei, deși asta nu am să o înțeleg niciodată, de ce trebuie să-i spui cuiva pentru ce ai nevoie de bani când ceri un împrumut? Nu e suficient că ai nevoie și atât? Cine vrea să ajute o face doar condiționat? În fine, prietenul nu a avut bani să-i dea. Sau i s-o fi părut omului că “logodnicul” e cam nebun și nu a vrut să o facă. Al doilea prieten, însă, a fost fericit de veste și i-a dat bani din toată inima. Puțini, că nu avea nici el mai mulți. Așa că, deși doar un magazin cu bijuterii era în tot orașul, a intrat, și ce i-a permis buzunarul aia a cumpărat. Nu era o bijuterie cu vreun solitaire prețios, nu era un inel rafinat sau de firmă, nu era strălucitor ca soarele. Dar era inel? Era! Ba chiar din aur! Măsura perfectă, habar nu am cum a făcut, cum de-a știut-o. Chiar o să-l întreb cum de-a nimerit-o, că nu purtam bijuterii ca să fi putut să probeze pe degetele lui vreun inel din cele ale mele.

Și-așa ne-am logodit. La cină, acasă, într-un apartament confort 2, cu inel cumpărat din bani împrumutați. Și cu încrederea că nu greșim. Și iubire. Și speranță.

Au trecut de atunci 8 ani, dintre care 6 ani și 3 luni de căsnicie. Inelul meu de logodnă, ieftin și banal cum cred unii, îl țin pe deget și acum, zi de zi. Mai mereu se răsucește și modelul îmi ajunge în palmă, pe deget arătându-se vederii celorlalți un firicel metalic subțire, ca o verighetă. Nu-l răsucesc la loc, știe el ce face… Chiar când am avut reacții alergice (ce noroc, doar la alte bijuterii!), n-am renunțat la inelul meu, a rămas mereu cu mine, pe degetul meu. Chiar și în detrimentul unor inele mult mai frumoase, mai scumpe, mai spectaculoase. Probabil mulți mirându-se că port cu obstinație un inel atât de banal și ieftin (insist, nu e nici banal și nici ieftin!). Numai că ei nu știu adevărul, de aceea greșesc. E un inel atât de scump, pentru că mi l-a cumpărat cu bani împrumutați, când nu avea nici un leu pentru pâine, bărbatul care dorea, din iubire, să-și petreacă tot restul vieții lui cu mine. Așa că e cel mai prețios inel din lume. Până la urmă, nu despre asta e iubirea? Despre simplitatea și curățenia sentimentelor? Despre nevoia de a-l face pe celălalt fericit? Despre bucuria de a ne lega pentru totdeauna într-unul singur cu un fir indestructibil de afecțiune și împlinire? Despre legăminte sfințite în inimă și adevăr, nu în bogăție și aparențe? Nu că aș avea ceva împotriva bogăției, dar de cele mai multe ori iubirea este doar despre inele banale. Și comuniuni sublime. Astfel, oamenii sperând la o iubire pentru totdeauna.

 

 

București, 15 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Ceasul

 

 

Cu foarte mulți ani în urmă, cam prin 2003-2004, pe când sora mea umbla cu serviciul cam pe toată planeta (v-am mai povestit eu despre sufletul ăsta de om, e o prietenă atât de bună că e mai mult decât o soră pentru mine), printre multe alte cadouri pe care le-a adus tuturor celor dragi, când a venit acasă în vacanță, a fost și un ceas pentru mama ei, un ceas grozav de arătos. Negru, nici mic și nici mare, cu cifre romane din sfert în sfert de oră, cu un cadran tot negru și marginile exterioare bătute în strasuri. Foarte frumos. Era o mică bijuterie și purta și numele unui brand internațional – de lifestyle să zicem, nu de orologerie – , așadar mama ei, cu o inimă mai prețioasă ca un bulgăre de aur dar deloc răsfățată de viață, o femeie minunată și care muncise pentru fiecare leu pe care-l avusese vreodată, plutea în al nouălea cer și mereu se lăuda cu ceasul ei bine tăinuit în cutia lui originală, așezat la loc de cinste și mare ascunziș în șifonier.

Cum ne țineam companie una alteia o dată sau de două ori pe săptămână, ea fiindu-mi mie mama pe care o pierdusem și eu ei mult prea depărtata sa fiică, vorbeam mereu câte în lună și în stele, așezate la măsuța din bucătăria unde mă aștepta de fiecare dată cu tot felul de bunătăți așternute dinainte-mi. Și mereu, aproape invariabil, îmi spunea cât de mult îi place ceasul ei și eu o întrebam de ce nu-l poartă dacă e bijuteria ei favorită, de ce nu se bucură deplin de el dacă tot îl iubește așa de mult. Îmi răspundea întotdeauna că e așa de frumos că aproape nu-i vine să creadă că e al ei, că ea are așa ceva deosebit. Și că o să-l pună la mână doar la ocazii deosebite, făcându-mă de fiecare dată să o întreb cam care crede ea că vor fi acelea, că nu pleacă niciodată nicăieri în afară de drumurile obișnuite – la piață, la supermarket, în parc, ori în vizită la sora și mama ei.

Nu știu dacă trecuse un an de la ziua când l-a primit cadou când, în mai puțin de două luni, după o scurtă dar cumplită suferință, mama prietenei mele surori a plecat într-o lume, sperăm noi cu toții, mai bună. Iar când am primit ceasul ACELA cadou, am ajuns acasă și am plâns îndelung uitându-mă la el, cum rămăsese singur, fără stăpâna lui iubitoare și grijulie și era așezat cuminte, nou-nouț, în cutia lui frumoasă. Și l-am purtat cu bucurie zi după zi, până când habar nu am de ce nu a mai funcționat. Așa, parcă să recuperez toate ocaziile acelea pe care ea le pierduse pentru totdeauna.

Știu exact ce fel de ceasuri sunt pe lumea asta și la unele știu chiar și care le este valoarea materială – de la Patek Philippe, Ulysse Nardin, Rolex și Vacheron Constantin și până la fake-urile grosolane sau no name-urile care se comercializează oriunde pe pământ. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, niciun ceas nu va avea pentru mine o valoare mai mare ca cel primit de mine după moartea mamei surorii mele – deși sora mea mi-a mai făcut cadou un ceas între timp, chiar anul acesta, de ziua mea. Dar ceasul acelei femei minunate, ceasul mamei ei… pentru mine e inestimabil. Pentru că e o poveste. E o amintire neprețuită. E o lecție de viață. E înțelepciune câștigată. Pentru că e iubire. Și e o legătură nevăzută între mine și sora mea. Și mai ales pentru că unele lucruri au suflet. Simt eu.

În perioada extrem de lungă de timp cât a fost defect, ceasul a stat cuminte în cutia lui originală așteptând să fie dus la doctor. Nu l-am uitat niciodată iar cu câteva zile înainte de ziua mea din acest an, după ce a fost readus la viață de un meșter priceput și care a înțeles povestea lui, am inceput iar să-l port. Mereu. Pentru că fiecare zi este specială, fiecare clipă este unică și pentru că nu vreau să mă trezesc cândva că am lăsat lucrurile frumoase departe de mine, așteptând ocazii să le pot trăi. Că le-am așezat în șifonier și m-am bucurat de ele doar știindu-le acolo, crezând, greșit, că anumite întâmplări sunt prea frumoase pentru mine, pentru a fi ale mele deplin. Că sunt prea măruntă pentru minunile care mi se pot întâmpla în viață. Că sunt prea săracă pentru ceva extrem de frumos. Că mă pot resemna renunțând la fericire, pentru că ceva atât de rar, unic, minunat, parcă nu mi se cuvine.

Ba mi se cuvine. Zi de zi. Clipă de clipă. Nu din lipsă de modestie mi se cuvine, ci tocmai de aceea, din înțelegerea cu adevărat a modestiei – dacă Dumnezeu sau soarta a îngăduit să fiu fericită, cine sunt eu să nu primesc ceea ce mi-a fost hărăzit? Fie că este vorba despre o mână întinsă cu sinceritate, o vorbă de alin, o durere, o mângâiere, o iubire, o lacrimă, o Lună plină.

Ori măcar o fericire. Fie ea și măruntă. Neînsemnată. De-o clipită. Sau, Doamne-Ți mulțumesc, de-un ceas.

 

 

București, 13-14 mai 2017

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

În memoria unei femei de o bunătate sufletească și o blândețe cum prea rar se mai fabrică, mama mea adoptivă, Margareta.

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un nou început

 

 

„Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.” – Khalil Gibran

 

 

La colțurile serii, în asfințit, tăcerile devin ușoare precum aerul, iar sunetele parcă au plecat să se culce odată cu vacarmul de peste zi. Au lăsat în schimb puțină tristețe și câte o lacrimă atârnată greu de gene, de parcă s-ar ține cu dinții de plutire evitând prăbușirea în gol.

La colțurile serii, fericirile trecute par a se întoarce acasă răsucindu-se cu o piruetă elegantă în ele însele, înmiresmate cu toate culorile soarelui care pleacă să apună într-un vis. Însă, mereu, uită drumul spre căminul pe care l-au umplut odinioară cu viață și credință.

La colțurile serii, lămpile așteaptă cuminți nașterea stelelor ca să-și ia astfel lumină din univers iar bucuria începe să amorțească sperând, deznădăjduit altfel, într-o resuscitare niciodată târzie, chiar și-n noaptea cea lungă.

La colțurile serii, iubirile pleacă de la noi și se pierd până să ajungă la destinație. Rătăcesc calea spre Pământ și umblă de năuce de colo-colo, fără busolă și aparent fără nicio țintă știută, mângâind adesea inimi seci aciuate pe niște planete lipsite de orice formă de viață.

La colțurile serii stă mereu o femeie ca mine și ca tine, cu ochii acoperiți de un zâmbet melancolic, privind către Cer spre ultima lumină ce vine dinspre soare înspre lume și apoi, rotindu-și ochii, cu o mișcare mecanică, cu încredere oarbă, către întunecimea cea mare ce va să vină. Unde o așteaptă, îmbrăcată în Lumină, Luna.

La colțurile serii viața arată ca un perpetuum mobile, ca o iubire fără de regrete, ca o năzuință fără de sfârșit către bine și mai ales ca un dor de neostoit. Ca un nou început. Ca un fel de mântuire.

 

București, 14 martie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto: DeviantArt – Light in the Dark by spiritdsgn

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeia uitată de Dumnezeu

 

 

Avea niște cercuri albastre în jurul ochilor și o privire în care se strânsese toată amărăciunea pământului. Zâmbea chinuit cu gura ei înconjurată de linii fine, mărunte și verticale, și-și frământa a veșnică nenorocire mâinile muncite din greu, cândva fine și pline de promisiuni de prea dulci mângâieri, adunate forțat în poală, de parcă doar acolo și-ar fi găsit odihna.

Privirea ei neliniștită de animal hăituit nu-și afla pacea înspre orice s-ar fi îndreptat, dar dădea semne de tihnă numai când rătăcea în sus, către norii gri și amenințători ai cerurilor. De parcă numai acolo si-ar fi găsit odihnă ochii ei îndurerați de necazuri și viață nemilostivă, într-o molcomire și-o liniște senină înconjurată de lumina primelor stele ce-ar fi urmat să apară degrabă dacă mânia Cerului s-ar fi ostoit.

Simplitatea ei era dulce, curată și plină de bunăvoință și parcă te-ai fi așteptat ca din clipă în clipă să te binecuvânteze, închinându-ți pe fruntea înfierbântată o cruce amplă și adâncă, săpându-ți-o parcă în carne. Chiar așa, fără să te cunoască, doar intuindu-ți nevoia de ocrotitoare speranță.

Părul ei poate că fusese odinioară plin de bucle și luciri venite din soare, însă azi era adunat cuminte într-un coc banal și cam șui, urcat tocmai sus, în vârful capului. Iar pielea aspră și cam cenușie spunea o poveste, de mult uitată, despre frăgezimea unei piersici abia date în pârg. Urechile mici și cu loburi cam căzute purtau urmele vagi ale unor găuri de care-și atârna cu multă cochetărie, demult tare însă, în vremuri trecute, cercei cu sclipiri prețioase de aur și pietre nestemate. Azi doar sprijineau cozile cam roase ale unor ochelari cu sticle grosuțe, dar cu rame colorate, într-un gest de cochetărie tardivă și cu siguranță fără răspuns din jur.

– Mamă Lina, ai nevoie de ceva?

– Nu, fetiță. Mi-e bine. Dumnezeu cu mila. El mi-e de-a dreapta și slavă Lui, nimic nu-mi trebuie.

– Ai bani?

– Ce-mi trebuie mie bani? N-am ce să fac cu ei.

– Hai, mamă, plătești și dumneata ce ți-o fi nevoia. Îți iei un zahăr, un ulei, un răsad, o lopată nouă, că, uite, asta veche e pe jumătate mâncată de rugină. Sau lapte pentru matale și pisoi.

– Lasă că-s bune toate, ține-i acolo la matale, că ești fată tânără și ți-or trebui mai mult ca mie, știu eu cum e la oraș, banii vorbesc în locul omului. Și dacă nu-i ai, nu trăiești.

– Mamă Lină, știm să trăim cu mai puțin, nu stă lumea noastră-n loc de banii pe care ți-i dau dumitale. Numai să te văd zâmbind, să plec și să nu mă îngrijorez că n-ai pe ce pune mâna la nevoie.

– Uite că zâmbesc, na! dacă asta te face fericită, oi zâmbi, ce mare lucru? În rest, ce pustiu de nevoi am eu? O găinușă de-mi face două-trei ouă am, o prună, un măr, un ceai de cozi de cirește sau de cozi de pătrunjel, o ciorbă de salată și o ceapă cu mămăligă și brânză mi-ajung o săptămână. Numai câinelui îi trebuie mai mult, da’ acum că i-ai adus boabe de-alea e prea bine, mulțumesc. Iar el știe, numai pe lângă tine șade când vii. Te iubește, sufletul nevinovat. Oricum mâncâm amândoi din ce este. Și cu pisoiul. Fetiță, când îmbătrânești nu mai ai nevoie nici de mâncare, că te învață Dumnezeu că nu e așa de important să mănânci nici mult și nici bunătățuri. Și nici stomacul nu mai vrea, de parc-ar fi ostenit să macine așa, degeaba. Numai să mai vii pe la mine, asta-mi doresc. Să nu-mi aduci decât o vorbă bună și să stăm așa, amândouă, să ne bucurăm de lumină și de frunzele încă prin pomi. Că se deschid Cerurile când intri pe poartă, așa, de parcă…

– De parcă ce, mama Lina?

– Ei, știi tu, fată bună. Știi.

– De parcă o vezi pe Maria?

– Pe ea. Te superi că-ți zic de ea?

– Doamne ferește, mamă Lina! Cum să mă supăr?!

– Parcă intră încununată cu coroana ei de flori de câmp așezată pe frunte și peste părul ei galben și lung din mătase de soare.

– Ți-e dor, mamă?

– Mi-i dor, fată. Mi-i așa de dor de nu mai dorm nopțile și numai pe ea o văd dinainte! Și se face de umblă prin casă în cămașă albă de noapte, să meargă să bea un pahar cu apă.

– O fi chiar ea, mamă.

– Nu știu, o fi. Că prea adie așa un vânticel când trece pe lângă patul meu, și când mă duc dimineața la cimitir îmi râde din poză a bună dimineața. Și până pe la amiază am spor în toate. Numai seara mi-i dor tare. Și noaptea, în fiecare noapte. Cred că de aceea și vine de pe lumea ailaltă, să-mi fie de alean. Mă mângâie și ea cum poate.

– Nu ești singură, mamă Lina. Ea e un înger și e cu tine mereu.

– Asta zic și eu. Și-aștept. Aștept să se îndure de mine Dumnezeu și să mă cheme în împărăția Lui, că nu i-am greșit cu nimic mai mult ca alții. Ori poate că da, că omul e păcătos și eu tot om sunt. Numai că vezi tu, fetiță scumpă, încă nu vrea. Că nu cred că a uitat de mine. Mi-o mai fi lăsat ceva de dus la capăt pe-aici și eu nu-mi dau seama. Și fără să vreau și să știu, iacă, trag de timp, deși să știi că aș pleca și mâine la Maria.

– Mamă, ce atâta grabă? Mai ales că Maria vine mereu, noapte de noapte. De ce să pleci? De câine cine mai vede? De găini? Pisoilor cine le mai împarte mâncare? Cine mai grijește roșiile și ardeii?

– Așa e, mamă, păcatele mele. Ai dreptate. Iacă, vezi? La noi ne gândim mereu, nu la alții. Și mai zici că-s om bun… Sufletele astea rămân ale nimănui.

– Mamă Lina, ești bună, nu mai vorbi așa.

Mama Lina se plimbă ostenit și-mi arată găinile, avea mai puține dar s-au înmulțit, că nu le taie. Le mai reglează numărul vreun dihor, vreo vulpe, că se zvonește în sat că intră vulpile noaptea prin bătăturile oamenilor.

Apoi mângâie cu palme mici și ostenite niște trandafiri pe care-i iubește ca pe ochii ei din cap. Au crescut din senin pe mormântul fetei, direct din inima ei, zice mama Lina. A luat niște pui și i-a adus acasă. Și s-au ridicat ditai tufele. Mă întreabă dacă vreau mărar, dacă am nevoie de mere sau roșii.

– Nu, mamă Lină, mulțumesc din suflet, dar avem. Sărut mâna. Să știi că aș mai sta cu dumneata, numai că trebuie să plec, se lasă noaptea și am ceva drum până acasă.

– Du-te, mamă, mergi în pace! Și nu te gândi la ce să faci pentru mine, că sunt bine. Prea bine. Doar să nu uiți că te-aștept, atât. Tu vii pe la mine și Maria mea se vede cu mama ta. Lucrurile le-a aranjat Dumnezeu numai bine.

Mama Lina a fost medic. Și-a pierdut tot neamul, de la părinți și până la cei doi frați și-o soră. I-a îngrijit pe fiecare cum s-a priceput și i-a condus apoi către casa lor eternă. Soțul a lăsat-o cu un copil mic, cu Maria, și-a fugit cu o asistentă mai tânără și fâșneață și dus a fost. S-a mai întors la ele numai ca să moară, bolnav și abandonat, când femeile pe care le iubise toată viața i-au întors spatele.

Iar Lina l-a îngrijit cu toată bunătatea. Numai că, înaintea lui, Maria s-a dus la liceu într-o zi și s-a înturnat cu o durere cruntă de cap. Și-a scos cununița de premiantă, s-a lungit să doarmă puțin și când să se întoarcă la mamă-sa, a rătăcit drumul spre Pământ, ajungând direct în Cer. Ori de boală ori de supărare sau poate de-amândouă la un loc, nici soțul ei n-a mai apucat ziua înmormântării Mariei, așa că Lina și-a adunat toată puterea și credința în Dumnezeu și-a făcut toate rânduielile, trimițându-i pe amândoi deodată în pământ, la odihnă, că aveau drum lung înainte, spre Rai.

Apoi a vândut apartamentul, și-a lăsat halatul într-un cui și-a plecat la casa bătrânească din satul bunicilor ei. A scos curentul electric, n-a avut nevoie de televizor, frigider sau radio, trăia ca la începutul lumii, cu ce-o hrănea pământul muncit de mâinile ei, cu vizitele zilnice la biserica mică și umilă din sat și la cimitirul îngust, la mormântul Mariei. Și mai ales, trăia dimpreună cu ceea ce purta în suflet.

Mai dădea câte-un sfat medical unuia și altuia, dar rar și numai ălora de se încumetau să i-l ceară, căci oamenii se cam fereau de ea, zicând că e nebună. Și nici ea nu le rupea ușile, trăia doar în ea însăși.

Când am cunoscut-o, a venit spre mine și mi-a zis așa:

– Mă văd pe mine în ochii tăi. Cine ești?

N-am știut să-i răspund. Dar nu cred că a avut importanță. Pentru că și eu, la rândul meu, m-am văzut cumva în ochii ei. Și cum, ca la țară, știam deja cine e ea, i-am zis cu toată deferența “doamnă doctor”.

Mi-a zâmbit și mi-a spus senin:

– Nu. Eu sunt Lina, mama Mariei. Mama Lina. Și nu te îngrijora, într-o zi o să afli și tu cine ești.

Acum plec. Și deja știu ce-o să urmeze. Mama Lina stă în poartă până când nu mai zărește mașina și face cu mâna. Apoi se întoarce în loc și își târăște târlicii până-n ușa casei din pământ ce stă să pice pe ea. Intră desculță. Suflă-n candelă și-și ridică ochii spre tavanul scund și dărăpănat, se roagă. Mai iese o dată, cheamă câinele și-l mângâie, îi duce apă proaspătă și lui și pune apă și la orătănii. Se împiedică de pisoi și-l ia în brațe, să-l bage-n casă. Câinele deja s-a instalat jos, lângă patul ei. Nu cred că mai mănâncă ceva, dar își primenește fața cu apă rece la lighean, își dezleagă părul lung până la brâu și-l piaptănă, apoi îl cocoață iar în vârful capului. Afară, Dumnezeu a stins deja soarele, așa că aprinde o lumânare lungă, din ceară maronie. Ia în brațe poza Mariei de la capătâi și se bagă în patul zdrențăros zâmbind.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curățește pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântează-mă, Doamne Dumnezeul nostru pe mine, păcătoasa. Și nu mă uita pe mine, roaba ta, pe Pământ. Facă-se voia ta, dar îți amintesc încă o dată  și încă o dată să mă chemi la tine, Doamne, și lângă lângă Maria mea. Mi-e dor…  Amin!

Și suflă în lumânare.

– Gata, Măriucă, suntem împreună. Nu-ți mai fie frică de beznă, au apărut stelele și Luna. Iar mama e mereu cu tine.

Apoi închide ochii zâmbind către fata blondă cu o cunună din flori de câmp pe cap ce se uită la ea.

 

 

București, 15 august 2016

 

Carmen Voinea – Răducanu – Visătorii nu mor niciodată

 

foto: O2DigitalArtwork Oldig Lady In The Path Of The Moon by O2DigitalArtwork

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Copiii Apocalipsei – Mâțișor – fragment

Mâțișor crescuse ca o salcie sălbăticită pe malul unei ape adânci cu ape întunecat-azurii, deși viața ei începuse sub cele mai bune auspicii și părea că va fi binecuvântată de Dumnezeu numai cu frumusețe și fericire. Născută într-o familie ce tindea să atingă într-o zi clasa de mijloc, copil dorit de ambii părinți, era cel mai jucăuș și senin rățoi de pe baltă. Doar că fericirea n-a fost de lungă durată. Tatăl ei, un barbat frumos și cu ochi alunecoși, inițial muncitor dar terminând o facultate întreținut de nevastă, odată ce-a ajuns la Mecca lui a realizat că doamna nu mai corespunde cu cerințele lui intelectuale, rămânând, în fond, tot o mică, naivă și cam prostuță țărăncuță ajunsă muncitoare într-o fabrică la oraș. După destule aventuri cu muieri ce-aveau aceleași date fizice cu ale soției lui, semn clar că omul știa limpede ce gen de femeie îi place, adică brunetă, mignonă și cam botoasă, într-o bună zi, fiul de țăran cu sete de carte ajuns inginer și-a făcut geamantanul, și-a părăsit familia și dus a fost.

Mâțișor începuse de timpuriu să dea piept cu viața, deși avea doar puțin peste 4 ani. Până atunci fusese un copil frumos și auriu ca soarele, dar odată cu plecarea tatălui ei și ruperea bruscă a legăturilor cu bunicii și cu satul unde crescuse în libertate și bucurie deplină, parcă ceva i se schimbase și-n înfățișare: nu mai râdea cu toată gura, nu mai făcea toate prostiile ei dulci și parcă nu mai era la fel de frumoasă. Ori poate că da, dar tristețea se instalase atât de bine și de timpuriu în ființa ei micuță, încât, prea mare fiind deja dădea pe-afară, modificându-i chipul într-un mod aproape straniu pentru un copil. Era palidă și foarte, foarte slabă, iar trăsăturile ei cândva dulci ca mierea, deveniseră ascuțite și tăioase. Numai ochii mai rămăseseră de ea. Mari, bulbucați, parcă prea mari pentru chipul ei mic să-l cuprinzi în palme și cumplit de însingurați. Triști. Se ghemuia în colțuri de încăpere și vorbea mereu cu tatăl ei dispărut dar imposibil de uitat, iar jucăriile stricate rămâneau aceleași, nu mai apărea nimic nou, sărăcia deja își spunea cuvântul în casa lor, a ei și a mamei ei. Oricum, nici nu i-ar mai fi trebuit, nălucirile minții ei iscoditoare scorneau altfel de jocuri, unele unde adulții aveau rolul principal și niciunul nu o iubea, plecând foarte departe și uitând să se mai întoarcă.

Vaierul ei neînțeles de salcie plângătoare și capul cu părul rebel și întotdeauna ciufulit și despletit precum al fecioarelor din basme au însoțit-o de atunci mai mereu, aducând-o în atenția batjocoritoare a copiilor și transformându-i comportamentul în cel al unui soi de băiețoi, cap al tuturor răutăților și-al jocurilor absurde și brutale.

Mâțișor era greu de stăpânit, iar muțenia din interiorul ei se trasformase într-un fel de încăpățânare obositoare pentru cei din jur. Ura școala și orice fel de reguli impuse de alții, iar Gina, mama ei, nefericită, singură, plină mereu de datorii și de necazuri, nu-și înțelegea nicicum fiica cea atât de ciudată, deși o iubea mai presus de orice.

Mâțișor ieșea din toate tiparele, asta era cât se poate de clar, dar niciodată pentru a merge spre înalt, ci numai pentru a coborî în genuni. Poate ca să-și ia avânt. Ori poate fiindcă acolo se regăsea dincolo de realitate.

A crescut cum a putut – văzută din afară era destul de bine – era iubită enorm de mamă, o femeie muncitoare care ar fi făcut totul pentru ea. Numai că fetiței și mai apoi tinerei fete și femei, totul mamei ei nu-i era destul, voia mai mult. Și mai mult. Și, mai ales, visa numai la ceea ce nu putea să aibă.

 *

Până la 4 ani, Mâțișor cunoscuse adevărata copilărie și fericirea, și-și trăise din plin libertatea de a se juca, de a iubi natura și animalele, de a visa, de a fi exact așa cum i se năzărea să fie, fără nicio spaimă că ceva ar putea fi nelalocul lui în bucuria sa de a simți, de a trăi, de a fi una cu universul în toată ființa ei.  Toate jocurile inventate de mintea ei năzdrăvană își aduseseră prinosul în zilele petrecute la bunicii paterni, într-un sătuc uitat de lume, idilic văzut prin ochii ei albaștri și nevinovați de copil, sărăcăcios și trist în realitate. Mâțișor fusese un copil primit cu toată iubirea în familia tatălui ei, una numeroasă, unde el fiind cel mai mare dintre frați iar ea prima nepoată născută, adusese lumină de sărbătoare, râs lipsit de griji și glas cristalin de clopoțel și vorbă dulce stâlcită, limba acea specifică unor copii mici și dulci, mierii. Părul ei alburiu, o explozie de cârlionți ce-i încadra fățuca nostimă, îi adusese deja o poreclă în familie dar și în tot satul: Mâțișor – pentru că exact așa arata în primii ei ani ai copilăriei, ca o tulpină fragilă de floare de salcie în primăvară, mugur pufos de viață nouă, vălătuc de bucurie lipsită de griji.

Până la 4 ani, Mâțișor învățase toți copacii din sat și de pe lângă sat, fiecare animal din gospodăria bunicilor dar și din gospodăriile celorlalți țărani și era cea mai bună prietenă a mamei-natură, pe care o exploata ca pe cel mai grozav tovarăș de joacă. Toți sătenii o știau, toată lumea îi iubea veselia și tuturor le aducea bună dispoziție și zâmbet în colțul gurii. Cum ai fi putut să nu iubești năzdrăvăniile ei, cum ai fi putut să nu mustăcești la dialogurile cu ea? Mâțișor era o mare bătaie de cap pentru bunici, acum o lăsau în prispă și-n 5 minute era deja în capătul celălalt al satului, fugea la Gheorghe al Nicăi să stea de vorbă cu purcelul Ghiță sau să-l certe pe cocoșul Aurică. Sau să vadă cotoșmanii abia născuți ai pisicuței Tănțica și să-i boteze.

Argintul viu nu avea viteza ei de reacție, Mâțișor era sufletul casei și bucuria tuturor, pentru fiecare avea o vorbă bună, pupa pe toată lumea și dacă lelea Floarea se plângea de șale, Mâțișor o mângâia să-i ia durerea cu mâna, apoi o cuprindea cu brațele ei mici de după gât și-i dădea pup fără scârbă pe obrazul brăzdat de ani și necazuri.

–  Mâțișor, da’ tu ai zis acasă că vii la mine?

– Nu, n-am zis, de țe să zic?

– Păi o să înnebunească mă-ta mare când nu te-o găsi în curte.

– Da’ sunt la tine, țe-am păcut?

– Tu ești la mine, frumoasa lu’ mamaie, da’ dacă nu știe, că nu i-ai zis, se ia de grijă. N-ai făcut nimic.

– Păi îi zic eu unde-am post când mă duc acață, că n-am țtiut că vin la tine.

– Da’ unde te porniși, maică? Și când te duci acasă?

– Am zis să mă duc la baltă, ță văd dacă găsesc azi pestisolul de aul ți să mai ascult cum cântă bloasca. Numai că am intlat la tine ță te văd un pic ți ță-mi dai apă.

– Aha, peștișorul de aur zici? Da, mamaie, e important, că te scoate din nevoi. Să-mi zici și mie dacă-l găsești, că am și eu o vorbă să-i spui. Apă vrei? Nu vrei lapte? Are mamaie un lapte bun de tot de la Joienica!

– Nu, că mă simte salpele ți mă muțcă când ajung pe miliste.

– Da’ cu șarpele nu ești prietenă, de ce să te muște când ajungi pe miriște?

– Păi că milos a lapte ți mă muțcă că nu țtie că sunt eu, zițe că e o vitică.

– Acum am înțeles, frumoasa lui mamaie, cum să fii tu o vițică?! Tu ești frumoasă ca o zânucă!

– Ți vitica e plumoață!

– Toate făpturile lui Doamne-Doamne sunt frumoase, ai dreptate, deșteapta lu’ mămăița!

Așa îi cucerise Mâțișor pe toți, cu naivitatea și puritatea ei, cu vorba stâlcită candid, cu pupături, cu povești și cu năzbâtii. Însă oricât i-ar fi fost de drag să intre în curțile și în sufletele tuturor, locul ei preferat dintre toate era în afara satului, la baltă, unde-și stabilise cartierul general pe o cracă de salcie, printre pletele ei aplecate, cu frunze mângâind luciul apei. Acolo fugea mereu vara, primăvara și toamna, o mai găseau dormind lângă trunchi sau o vedea văcarul satului cum se apleca deasupra apelor vorbind cu cine știe ce nălucire a minții ei nevinovate.

Iar bunicii nu-și găseau pacea știind-o lângă apa neagră și adâncă, mai ales că iubirea ei pentru locul acela o putea împinge în cine știe ce primejdie și că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău copilei lor, că deh, erau ba șerpii, ba câinii fără de stăpân, ba oamenii străini de sat, ori pur și simplu fiindcă ar fi putut intra în apă după vreo broască sau vreun pește, că pe toate vietățile voia să le ia în brațe și să le pupe.

Mâțișor, fetița cât un ghemotoc, a tăcut mâlc atunci când i-a văzut venind prima oară. S-a făcut una cu scoarța aspră și s-a ascuns bine-bine printre crengi, lucru deloc greu, având în vedere că era subțirică precum o nuielușă. Nu-i știa pe străini…

 

“În ziua când va fi să vii” – capitolul Copiii Apocalipsei – Mâțișor

 

București, ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Gallery Rizerax – Two spirits

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Femeile care nu mă reprezintă

 

 

Am o problemă cu femeile rele. Știți genul acela de femeie căreia îi iese veninul prin ochi? Specia aceea căreia nu i-ai greșit cu nimic – e un fel de-a spune, ai greșit totuși, pentru că i-ai intuit mocirla din suflet – și totuși te-ar sfâșia dacă legislația n-ar fi dotată cu botnițe? Special legat de astfel de creaturi, spuneți-mi dacă voi, ca femei, ați întâlnit vreodată surata aceea care te insultă numai când se uită înspre tine și care ți-ar măslui toate noroacele – mici, puține, nu contează! -, numai pentru a-ți ucide zâmbetul? Eu da, nu deseori, spre marea mea șansă, dar e suficient fie și măcar o dată-n viață, doamnele de acest fel fac aproape cât toți dușmanii mici și mari luați la pachet.

Ei bine, problema nu e că sunt rele doar cu tine, adevărata nenorocire este că acestea sunt pur și simplu rele. Rele cu oricine și, mai ales, in the end of the day, cu precădere sunt rele cu ele însele. De aici, fără ca măcar ca ele să înțeleagă, vin de fapt și frustrările lor adânci și nefericirea, neîmplinirea și lipsa a tot ceea ce e curat, minunat și cu adevărat binecuvântat în viață: o relație normală și sinceră cu oamenii din jur și nu în ultimul rând cu ființele de același gen cu ele: femeile.

N-ar recunoaște pentru nimic în lume că suferă de ipocrizie cronică, dar argumentează în schimb, palid și neconvingător, că omenirea e plină numai de farisei iar ele s-au dat după ceilalți, altfel n-ar fi supraviețuit – cunoașteți genul, da?

Femeile acestea se consideră superioare tuturor și oricui, n-au scrupule pentru a-și atinge scopul, n-au nicio ezitare dacă mijloacele de care fac uz până la capătul drumului nu sunt tocmai ortodoxe. Pentru că dacă au strivit în calea lor alte ființe, asta e doar o lege a naturii unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic, iar ele, de acolo, de sus, din cerul pe care în complexul de supraom pe care și-l arogă ba chiar și-l revendică cu tupeu, pot. Orice. Și forța asta merge exercitată asupra oricui, oricând, indiferent de motivație.

Adevărul e că femeile acestea suferă. Pentru că niciodată n-ar recunoaște că ele poartă întreaga vină pentru propriile lor erori și se simt fără de prihană atunci când, ulterior, plouă torențial cu bobârnace peste capetele lor și pe care viața le revarsă peste cocurile lor cu generozitate – ca plată post factum. Ori, poate, pentru că prin mimetism viețile lor ajung să se identifice cu ceea ce poartă în inimi, instinctul îndreptățindu-le să creadă că asta le va servi la autoapărare și fără să înțeleagă că agresorul principal din viața lor sunt chiar ele însele. Pentru că Universul este echilibrat perfect și întoarce către fiecare dintre noi exact ceea ce purtăm în inimi, exact ceea ce dăruim, exact ceea ce suntem. La urma-urmei, exact ceea ce merităm.

Așa și cu noi ceilalți, nu este niciun fel de blestem ancestral ceea ce ni se întâmplă –  nu vorbim despre lucrurile care țin de cursul firesc al vieții -, ci doar o consecință firească a ceea ce am risipit pășind în trecerea noastră prin viață: zâmbete sincere, petale de trandafiri sau cuie și lame ascuțite de cuțit. Pășim așadar pe ceea ce am semănat și construit: iarbă presărată cu flori fragile și delicate de nu-mă-uita sau mlaștini alunecoase, nisipuri mișcătoare și hățișuri pline de capcane perfide.

Am cunoscut cândva o astfel de femeie. Inteligentă peste medie, nu cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă din lume, cu realizări mărunte, aproape inexistente, și cu ghinioane de mare anvergură. O ființă cât se poate de obișnuită fizic vorbind și care-ar fi putut fi chiar plăcută dacă ochii ei otrăviți nu ar fi îndepărtat imediat din preajma-i orice om care știa să citească în suflete. Cum nu toți avem acest al șaselea simț, unii s-au apropiat chiar nepermis de mult și sigur că și-au ars aripile îngerești, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, una deloc agreabilă și pe care nu are rost să v-o spun acum și aici. Dar alții, printre care și eu, în ziua aceea am stat la o parte, mulțumesc Domnului! Pentru că din prima clipă când mi-am îndreptat ochii înspre ea, m-am lovit de o privire sfredelitoare, plină de acreală și suficiență. Și cum ar fi putut să-mi placă felul în care mă privea pe sub gene, cu viclenie – cu o superioritate care nu-și avea locul și rostul în ambianța prietenească în care s-a produs prima noastră întâlnire și unde se presupunea că suntem toți egali și fără niciun fel de gânduri ascunse unul față de celălalt? Mi-a înțeles imediat pasul înapoi și dorința de a mă îndepărta de ea cu viteză și nu mi-a iertat-o. Probabil că și în ziua de azi consideră că eu ar fi trebuit să joc cu diplomație rolul omului de lume și să mă fi apropiat orice i-aș fi citit în inimă – pentru că ea știe prea bine ce gândea privindu-mă – iar pentru că nu am făcut-o, m-a urât din prima clipă. Pentru că nu i-am acordat atenția superioară pe care ea încercase să-mi sugereze că o merită înaintea celorlalți, pentru că nu m-am lăsat păcălită de vicleșugurile ei, pentru că nu m-am lăsat cucerită nici măcar de inteligența ei etalată ostentativ – semn de imensă prostie după părerea mea. Ce să spun legat de asta ca să înțeleagă? Doar că eu prefer de o mie de ori un prost sincer, unui șarpe cu ochelari – intelectual, deh! Prefer un om cu mai puține foi sub care-și ascunde sufletul, prefer un om nefericit unuia ce-și joacă împlinirea în mod fals. Prefer simplitatea și căldura unui dialog onest între suflete, unde niciunul nu e mai presus de altul, unde nimeni nu are ceva de demonstrat celuilalt și lumii întregi, prefer oamenii lipsiți de fățărnicie, oamenii care zâmbesc cu toată ființa lor, fără gânduri ascunse încolțite în ochi care se furișează cu perfidie. Iar de la o femeie cer infinit mai mult de-atât. Pentru că poate. A fost creată să fie bună…

Cândva, cineva care se credea mai deștept decât mine și cred că pe alocuri chiar și era, mi-a aruncat ofensator, în plin obraz, o zicală plină de subînțelesuri: “Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul în pierdere”. Desigur, eu fiind prostul în situația respectivă. Ok, mi-am zis, ce poți să faci când onestitatea îți este percepută ca prostie iar ipocrizia este ridicată la rang înalt, pe aceeași treaptă cu inteligența? Cine dorește, să stea atunci lângă cei deștepți (a se citi alunecoși, diplomați, ipocriți și farsori) și nu are decât să piardă – pe termen lung, scurt, treaba lui! – lucru care i s-a și întâmplat dealtfel persoanei cu zicala. Iar tu, Carmen, n-ai decât să pleci mai departe, fără să încerci să schimbi ceva din adevărul păgubos altfel și greu de zdruncinat al celuilalt – fiindcă e al lui, e felul său de a vedea lucrurile și nu vrea să accepte că din alt unghi, al tău, ele se văd categoric altfel. Pleacă, încercând să continui să fii același om prost pe mai departe, dar chiar extrem de departe, de cei care gândesc astfel despre tine.

Întorcându-mă la oile noastre, așa mi-am spus în minte și eu când am cunoscut-o pe acea femeie, numai că eu mi-am ajustat proverbul pe măsura mea, pe felul meu de a gândi și de a acționa: “Decât cu deșteapta asta fără caracter în câștig, mai bine de o mie de ori în pierdere cu cei ca mine”. Proști adică, fiindcă-i musai să respectăm cumva și zicala (dar vă invit să citiți ce trebuie: timizi, cinstiți, fără urmă de ipocrizie, cu suflete generoase etc. Da, eu sunt astfel și chiar știu cine și cum sunt, dați-mi voie să fiu mândră de mine. Pentru că pot și am cu ce!).

Din ziua aceea, femeia inteligentă și rea m-a sabotat încontinuu și folosindu-se mercantil de toate mijloacele, inclusiv puterea pe care o avea asupra celorlalți, chiar dacă mulți erau deja lămuriți asupra caracterului ei. Eram mereu “uitată” când era vorba despre vreo listă de promovare, când era vorba despre laude, despre merite, când era vorba despre vreo acțiune de grup. Nu pentru că mi-ar fi fost șefă sau colaboratoare, pentru că nu-mi era absolut nimic, ci doar pentru că putea să mă saboteze de la distanță și mai ales, știu sigur, pentru că era ferm convinsă că eu nu voi afla niciodată. Numai că, știți cum e, uleiul se ridică mereu la suprafață, n-ai cum să-I ascunzi pe fundul apei. Și-am aflat. Tot. Și mai ales că am avut perfectă dreptate în ceea ce o privește, chiar de la prima vedere: era și a rămas rea. Rea tare!

Însă, mă cunoașteți bine, sunt o optimistă incurabilă și nici întâlnirea cu o astfel de muiere nu m-a vindecat de credința că oamenii, în marea lor majoritate, sunt frumoși, generoși, plini de căldură și merită întreaga mea încredere. Femeile în special, ca dovadă că de-o viață întreagă femeile de bună factură mi-au fost mereu prietene sincere și cu adevărat mi-au rămas alături. Sau le-am cunoscut și mi le-am apropiat mereu pe cele bune ca pâinea caldă. Iar confirmarea că nu greșesc mi-a venit chiar zilele trecute, când Sarah Jessica Parker, o femeie faimoasă pe toate meridianele, a înghenuncheat cu o plecăcine splendidă în fața unei alte femei celebre, poate chiar mai cunoscută decât ea: Nadia Comăneci. Recunoscându-i și aplaudându-i acesteia, cu o generozitate de copiat de către multe dintre noi, toate meritele, toată munca, tot efortul și geniul sportiv – fiindcă, nu-i așa, nu vorbim nicio clipă de superioritate. Nu a înghenuncheat în fața unei femei superioare ei, ci în fața unui om absolut remarcabil, în fața fetiței de odinioară ce a scris cu demnitatea, cu munca și efortul ei, o pagină de istorie în gimnastica mondială.

Oamenii de calitate nu se simt niciodată datori în fața orgoliului lor să-i umilească pe alții. Pentru că nu se cred mai presus de nimeni și de nimic pe lumea asta, pentru că înțeleg că este loc sub soare pentru fiecare, deoarece știu că orice om este egalul altuia iar, uneori, există chiar oameni mai buni ca ei în multe privințe. O recunosc, fac o reverență și sunt fericiți că i-au cunoscut.

Bunătatea sufletească a unui om este inegalabilă iar generozitatea sa este de neprețuit. Cheia succesului în viață acestea o reprezintă, chiar dacă drumul nu e ușor și durează. Nu săpând și minimalizând meritele cuiva vom atinge împlinirea, nu insultând printr-un comportament ireverențios, nu călcând pe ceilalți vom ajunge departe, nu ridicând în rang impostura și minciuna doar pentru că adevărul ar așeza oameni pe care nu-i agreăm în locul care li se cuvine. Nicidecum. Ci fiind onești cu toată lumea, inclusiv cu cei care nu ne sunt pe plac – pentru că nu ne-au făcut pe plac -, apropiindu-ne mereu de cei drepți, făcând tot posibilul ca invitabili în universul nostru să rămână mereu doar cei de-o simțire cu noi, nu leprele, nu ariviștii, nu noii Dinu Păturică, nu cei cu venin în ochi și-n inimă, nu ipocriții. Mai ales dacă suntem femei și dacă printre ei, cei răi sau buni, sunt și femei.

Iar atunci când nu ne tratează cu respect și bunăcuviință, când ne insultă și ne agresează, ar fi ideal să nu ne coborâm principiile la un nivel inferior, răspunsul nostru perfect să poată fi doar unul singur: să continuăm să urcăm, să mergem către zările noastre senine, acolo de unde vedem lumea mereu îmbrăcată în lumină. Iar femeile sunt doar o bucurie și numai bunătate, culeg stele visătoare de pe cer să și le prindă în păr și zâmbesc mereu oamenilor și vieții. Iar pe mine doar acestea mă reprezintă.

 

 

București, 12-16 ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: The Old Astronomer – Charlie Bowater

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea a doua

 

Așa cum v-am promis, astăzi vă las în dar continuarea capitolului întâi, partea a doua din Moștenirea, începutul viitorului meu roman, “În ziua când va fi să vii”. În același timp, vă doresc să încheiați anul 2016 fără regrete, cu mulțumiri trimise în Univers că ați primit în dar un an în plus de viață pentru cei iubiți dar și de trăit pentru voi, o sănătate mulțumitoare, afecțiunea și prezența neinteresată a celor dragi, dar și o îndepărtare, cu siguranță de apreciat, față de măștile purtate cu ipocrizie de oameni înșelători, de cei ce doar te folosesc în propriul interes, cu aroganța că totul li se cuvine. Vă încurajez să nu vă mai pierdeți sufletele căutând iubire acolo unde nu există decât fățărnicie, nu mai așteptați gratitudine de acolo de unde nu va veni niciodată nici măcar sinceritate. Și să nu vă schimbați în rău doar pentru că ați investit sentimente în cine nu trebuie. Fiți mereu buni, fiți cinstiți cu voi și cu cei de lângă voi, fiți oamenii de care cei iubiți să nu se rușineze nicicând. Nu mai trăiți într-un anume fel doar că așa-și doresc să vă vadă ochii lumii, ci doar pentru voi înșivă, pentru mulțumirea profundă a propriului vostru suflet, nu vă mai obosiți să demonstrați altora cine sunteți, cine are ochi să vadă știe deja iar cine are suficientă înțelepciune a înțeles demult cum și din ce vă sunt clădite și inima și principiile. Fiți doar buni și-atât, fără să pozați în oameni de omenie, ci doar fiind astfel, pur și simplu. Vă doresc multă înțelepciune, forța de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, apropierea de oameni care vă prețuiesc pentru adevărata voastră valoare și nu pentru ceea ce le e convenabil să vadă în voi, puterea de a rupe legături cusute cu ață putredă,  și bucurie sinceră, de copil, în fața lucrurilor simple și curate ale vieții. Nu râvniți la averi colosale, ci la o sănătate îndestulătoare, nu visați la glorie, ci doar la iubirea lui Dumnezeu pentru voi și la dragostea oamenilor buni. Iar pentru toate celelalte, se știe, există mastercard sau credite bancare… 🙂 Însă cel mai bine e să nu avem nevoie și să umblăm cu buzunarele pline de cash! 🙂

Vă iubesc, dragii mei! Cu toată bucuria, cu toată inima! Vă doresc un 2017 așa cum mi-l doresc și mie și familiei mele: să fim cu toți feriți de rele și să fim îmbrățișați de iubire și de noroc! La mulți ani!

 

Moștenirea

 

Partea a doua

 

Vechea casă boierească în care-și avea birourile cabinetul notarial al lui Serghei Lazarovici era o clădire renovată după toate regulile impuse pentru casele de patrimoniu: mult lemn original, refăcut impecabil, scări fără de cusur și cu un ușor scârțăit atunci când pășeai, dar care aminteau de vechimea casei. Pereții din cărămida originală a imobilului, de un roșu pompeian, erau puși în valoare de ultramoderni stâlpi de oțel inoxidabil, de ferestrele cu vitralii originale ale căror culori erau impecabil restaurate, stucaturi și sobe vechi de cel puțin 100 de ani, de o valoare artistică și materială imensă. Alți pereți erau decorați cu stucco veneziano și găzduiau tablouri la fel de vechi precum casa, cu rame impozante, iar din loc în loc, statuete din bronz masiv subliniau încă o dată pasiunea pentru artă a proprietarilor, colecționari recunoscuți.

Sala de consiliu, cum o numea Serghei, era o bibliotecă în stil clasic, cu rafturi pe toți pereții camerei ce urcau până la tavanul aflat la cel puțin 10 metri înălțime. O avere întreagă investită în cărți rare era expusă meticulos pe rafturile de mahon, iar canapelele și fotoliile din piele fină de Cordoba aveau exact acel grad de uzură care le creștea din zi în zi tot mai mult valoarea, pentru cunoscători.  Biroul masiv, tot de mahon, era de o simplitate și de o eleganță masculină desăvârșită. Ordonat, cu o apărătoare din piele fină de piton, era decorat cu doar două rame prețioase, vechi, cu fotografii de familie, un foarte scump și modern set de scris Mont Blanc și cu un sfeșnic evreiesc cu 7 brate, Menorah, unul dintre cele mai importante simboluri iudaice. Într-o laterală era așezată o masă lungă de consiliu, pentru 24 de persoane, ce amintea de numele pe care-l dădeau încăperii. Înconjurată de scaune cu brațe, evident îmbrăcate cu aceeași piele magnifică. Într-un colț al camerei enorme, o scară în spirală mergea către o pasarelă ce înconjura întreaga încăpere, pentru un acces facil la cărțile din partea de sus, iar din tavan atârnau greu 3 candelabre imense dintr-un cristal prețios și foarte vechi.  Fără doar și poate Serghei și Mihail aveau un bun gust desăvârșit dar, clar, și bani pe măsură.

În încăperea imensă, așezați confortabil pe canapele și fotolii, ședeau ușor stingheri, de parcă n-ar fi fost o familie, cei doi copii ai lui Dan Văleanu, Tony și Daria, dar și sora lui Dan, Ilinca, dimpreună cu soțul ei Mihai, cât și Vlad, fratele geamăn al Ilincăi, cu soția lui, Iulia. Cei doi frați ai lui Dan și partenerii lor erau ușor intimidați de luxul din jur, pe când Tony și Daria aveau doar fețe obosite, plictisite și lipsite parcă de strălucirea anilor lor tineri. Tăceau stânjeniți după ce se salutaseră ușor ceremonios și rece, și doar zgomotul lingurițelor rotite în ceștile de cafea sau de ceai se mai auzeau în încăpere.

– Bonjour, ma famille! declamă teatral Cora Văleanu, făcându-și o intrare cu plecăciune în sala de consiliu a notarului familiei.

– Bună, maman! îi răspunse Daria continuând să-și butoneze preocupată telefonul mobil, fără ca nici măcar s-o privească.

– Sărut mâna! zise Tony și se îndreptă spre ea s-o îmbrățișeze.

– Cora, dragă! Arăți de vis, ca de obicei, o complimentă cu sinceritate Ilinca.

– Cu siguranță, îi întări spusele și Vlad.

– Săru’mâna, cumnată! mormăi abia auzit și bărbatul Ilincăi.

– Ai slăbit sau mi se pare mie? veni spre ea alunecând grațios pe parchet și nevasta lui Vlad.

– Well, dragă, de prea multă fericire, ce să-ți zic? Nu mai pot de bine, de aia! Și tu arăți de senzație, ai slăbit exact în punctele esențiale. Ești ravisantă! 

“Bați câmpii, madamo. Am slăbit pe dracu’ să te ia de lingușitoare. Slabă am fost toată viața mea, de unde să mai slăbesc când sunt uscată? În schimb tu, dacă mă uit mai bine la tine, parcă începi să faci un pic de gușuliță, arăți ca o curcă amețită și te îmbraci cu gustul ei desăvârșit”, rânji în sinea ei Cora.

– Unde ne așezăm, la masa de consiliu ca oamenii de business sau vom avea o discuție amicală, en famille, la o cafeluță? adăugă mai apoi răutăcios, cu voce tare.

– Nu știm, Cora. Ne-a invitat fetișoara aia să luăm loc unde dorim, ne-am așezat și noi pe canapele.

– Aaa, domnișorica Mia, feblețea lui Dan? O fată de aur! Și pietre nestemate, dacă ne uităm la ce are în urechi, cercei cu briliante cumpărați probabil din leafa ei imensă de asistentă. Probabil că e și o ființă foarte sweet, noroc că Dan n-avea diabet și s-a înfruptat și el puțin. Puțin de tot să zicem, numai cât să-și schimbe gustul.

– Mama, nu e momentul, încercă Tony s-o tempereze.

– Da, cherie, știe mama, despre morți numai de bine. De parcă aș fi spus ceva rău, zău așa, hohoti veninos Cora.

– Mama, ți-ai și început programul? Ai băut ceva? o luă la rost fără menajamente Daria.

– Tu să taci din gură, domnișoară. Vezi-ți acolo de facebook-ul tău și nu te băga în discuții care nu te privesc. Shut up!

– Mă tem că tu ne bagi pe toți în discuții care nu ne privesc, cum ar fi viața intimă a lui tata.

– Lasă, mămicuță scumpă, că și tu știi destule despre viața lui amoroasă, deși nu te privește, că sigur a “curtat” măcar o fufă dintre tembelele pe care le frecventezi. În plus, nu-i vreun secret pentru nimeni din încăperea asta, viața lui sexuală o știa tot Bucureștiul, n’est-ce pas?

– Gata, acum n-o mai poți opri cu 7 boi, îi șopti Vlad la ureche Ilincăi.

– Ce e Vlad? Ți s-a terminat whiskey-ul din butelcuța de urgență? Spune tare să auzim și noi, de ce la ureche? Știi bine că secrete în public nu se admit – sau la Buzău se studiază altfel de maniere elegante ca la București?

– Noi nu studiem manierele elegante la Buzău, că suntem niște neamuri proaste de la țară, nu ca alții care-au fost căcați direct din cur domnesc pe la București, i-o tăie deja furios Vlad.

– Aha, în sfârșit ai spus și tu un adevăr, merci beaucoup, dragă!

– Hai, mai taci dracului că ne-ai plictisit cu aerele tale de primadonă!

– Of, Cora, ce-ți veni, când ne simțeam cu toții atât de bine! îi reproșă Ilinca pe un ton ușor ridicat. Încetează, că nu are rost.

– Tu să taci din gură și să nu ridici tonul la mine, ai înțeles? Vorbesc cum îmi place, nu-mi dai tu mie lecții de conduită sau de morală, e clar? se isteriză de-a binelea Cora. Ia uite la ea, muta a prins glas! What a cow!

– Mamă, oprește-te, te rog. Suntem în casă străină, mârâi amenințător Daria.

– Casă străină pe dracu’! Suntem în casa prietenilor lui tac’tu, partenerii lui de măgării și curvăsăreală. Adică tot în familie, cum ar veni.

– Da, mamă, păi atunci eu zic să-ți pui direct poalele în cap ca să știm o treabă. Numai dă-ți jos condurii ăia din picioare mai înainte, că se învârte în groapă ca la rotisor madame Chanel văzând cine a ajuns să-i poarte creațiile de clasă. Pe bune! Nu mă face, că te filmez și te pun pe You Tube de ajungi de mirul lumii. Pune frână, supralicită Daria cu voce calmă.

– Ai fi în stare, parașută mică. Ce mai știi în afară de gașca aia de neisprăviți, de cocalari cu bani, de curve proaste și drogate cu care umbli? Ah, da, știu: Facebook, You Tube și Instagram. La muncă n-ai de gând să te duci? Că am băgat destui bani în rahatul ăla de facultate de la Londra – de fapt, te-am întreținut să bați cluburile din Londra, că numai Dumnezeu știe dacă ai trecut vreodată și pe la cursuri, you little tramp!

– Auzi, mama? O să mă duc la muncă atunci când o să pricep ce rahat ai muncit și tu toată viața până acum. Apropo, că tot veni vorba, da’ chiar ai de gând să mergi la vreun job vreodată în viața ta? Nu de alta, dar dai un exemplu prost copiilor tăi, mie cum ar veni. Care-i problema ta? M-ai ținut cumva pe salariul tău câștigat când te trezeai la prânz pe la New York sau pe la Paris și-o tăiai cu alte neisprăvite ca tine să tocați banii soților voștri? Tata mi-a plătit școala, nu tu. Ciocul mic și mai lasă băutura, că stupid cow și tramp ești tu!

– Daria, las-o, te rog eu mult de tot. Mama, gata. Stop, că o ținem așa până la sfârșitul vieții, interveni împăciuitor Tony.

– Sfârșitul vieții, my ass. Abia aștept să scap din încăperea asta și să nu vă mai văd în viața mea pe niciunul dintre voi.

– Nu-ți fie frică, cucoană, că n-o să-ți dărâme nimeni ușa de dor, mai puse un lemn pe foc Daria. Hal de mama ești tu? Ia uitați-vă la ea! Numai istericale și insulte, aere și figuri! N-ar fi făcut și ea în viața ei o tocană copiilor și bărbatului. Atât a știut: să ordone, să comande, să vrea bone, bucătărese, menajere ca să poată ea să bată magazinele, resorturile de lux și petrecerile aiurea pe planetă. 

– Băi, da’ gata. Opriți-vă, am înțeles. Sunteți niște doamne, mai ales Cora. De doamnă educată ce e, nu mai prididește să-i arate dragostea nici fiica ei. Dariuca, te roagă unchiul frumos să te oprești, izbucni și Vlad.

– Mă opresc unchiule Vlad, dar nu mai suport să văd cum se ia aiurea de oameni nevinovați. Nu înțeleg cui îi folosește atâta venin. Când o aud cum vorbește de tata, înnebunesc. Nici nu s-a răcit bine-n mormânt și-i insultă memoria încontinuu.

– Tac’tu, tac’tu și iar tac’tu. Atâta știți amândoi, tata-n sus și tata-n jos. Că el v-a purtat în burtă 9 luni, nu eu, începu să se smiorcăie încolțită Cora.

– Cora, vrei să-ți aduc un pahar cu apă? Te rog să te liniștești, o mângâie cu sinceritate Ilinca. Hai, te rog frumos, știm că suferi și că te doare. Omul spune multe la supărare, dar aici suntem în familie și nu punem la inimă vorbele aruncate la nervi.

– Ia nu mă mai psihanaliza tu pe mine, psiholoaga lui pește! Nu-mi trebuie apa ta! se rățoi iar Cora uitând brusc să-și mai tragă nasul și să lăcrimeze. Vezi-ți de retardații tăi, că eu mă descurc și singură, vaca Domnului!

Tony izbucni în râs.

– Mamă, pe bune, ești criminală. Dacă eram în locul lui tata, demult îți puneam pielea-n băț. Ce-ți mai place să agiți apele, coci tu ceva în capul tău, pe mine nu mă duci.

– Coace pe naiba. Iubește ușa cortului la maximum, atât. Mare doamnă, ce să-ți zic! adăugă soțul Ilincăi scârbit.

– Ia te uită, soțul mutei vorbește! De când vorbesc trepanații, dobitocule? o luă Cora de la capăt cu energie sporită.

– Mamaaaaaaa! Mama! Iar începi? Tu nu obosești niciodată?!? se răsti și Tony scos deja din sărite. Oprește-te, că am venit aici pentru altceva, nu să le arătăm oamenilor străini ce familie unită și fină suntem. O să ne știe tot Bucureștiul.

– Bucureștiul? Care București? Ăla care oricum știe că am fost bătaia de joc a lui tac’tu? De asta crezi tu că nu mai pot eu?

– Hai, nu mai poza în victima iubirii, mama. Te-a durut fix în cot de ce face tata, important era să-ți achite toate mofturile și să ai la dispoziție toți banii de care aveai nevoie. Ba chiar și ceva în plus. Mai ai un pic și ne spui, Doamne ferește, și cât l-ai iubit. Să nu cădem și mai mult în ridicol, zic. Hai să ne terminăm treaba pentru care suntem aici și să ne vedem mai departe de viață, în liniște, oftă indiferentă și foarte calmă Daria.

Atmosfera din biblioteca elegantă a lui Serghei Lazarovici se răcise brusc, de parcă răsturnase cineva în mijlocul încăperii un camion cu gheață.

“ Cred că i-am liniștit pe toți, trebuia să le mai dau o probă de scuipat între ochi înainte de deschiderea actelor, nu cumva să uite cine sunt, în caz că au de gând să facă circ. Nu că n-aș avea oricum ac de cojocul lor”, calculă cu minuțiozitate și foarte calmă în sinea ei Cora. “Tac toți cu dispreț, probabil se gândesc că am luat-o razna, au uitat că eu știu exact ce fac, când fac și de ce fac și că nu mă las dusă de val, fie el de ură sau iubire.

– Unde-o fi Serghei? Trage cu urechea pe la ușă sau s-a modernizat și el ca tot omul și și-a băgat microfoane în birou? își mută tirul spre notar Cora.

– Microfoane erau pe vremea ta, mamă. Acum se filmează, se face și montaj artistic live și pleacă filmul automat pe canalul de You Tube al lui Serghei, poate să-l vizioneze direct pe telefon când stă pe budă.

– Asta s-o crezi tu, că nu știe hodorogul ăsta cum e cu tehnica. Sau ai uitat că Serghei e evreu rus? La el la KGB sau la Mossad – ori la amândouă, că-i maestru în jocul la mai multe capete -, chestiile astea există de pe vremea lu’ mama mare. Nu înveți tu serviciile secrete ce-i tehnologia modernă, hell no! o informă amuzată Cora.

– Pardon! Că bine zici, la asta nu m-am gândit, hohoti și Daria.

Ilinca, Mihai, Vlad și Iulia erau șocați. Cora alunecase fără niciun efort de la isterie, lacrimă și până la glumă și era senină și bine dispusă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai devreme. Mai lipsea să se ridice și să-i îmbrățișeze cu drag, ca să poată fi diagnosticată fără greș. Ori își pusese în minte să-i scoată pe toți din răbdări, ori juca un teatru de zile mari. Și, cel mai probabil, atitudinea ei era un cumul de câte puțin din toate. Clar încerca să-i joace pe degete. Un lucru era cert, zdravănă la cap nu era. Peste toate, era rea cât cuprinde și manipulatoare la maximum.

– Bună ziua tuturor, se auzi vocea lui Serghei.

– Sărut mâna, doamnelor. Bună ziua, domnilor, intră din spatele lui și Mihail.

Imediat după ei apăru și Mia cu o mapă consistentă cu documente în brațe, pe care o așeză perfect aliniată pe birou, pe apărătoarea din piele de piton. Serghei făcu turul invitaților, îmbrățișând doamnele și strângând puternic mâna bărbaților. Mihail îl urma îndeaproape schimbând amabilități cu fiecare dintre cei prezenți.

– Mai doriți ceva? întrebă cu sobrietate Mia înainte să se retragă. Aveți aparatul de cafea pregătit, sticlele cu apă și paharele sunt la locul lor și dacă doriți să beți altceva, aveți tot ce vă trebuie în bar. Inclusiv fresh-uri proaspete.

– Mulțumim, Mia, e perfect.

– Eu vă mulțumesc, stărui Mia cu delicatețe și închise în urma ei ușa grea a bibliotecii.

– Dacă toată lumea e pregătită, putem începe. Ce spuneți, sunteți de acord? îi chestionă Serghei așezându-se confortabil în fotoliul impozant din spatele biroului. Vă rog să luați loc cu toții. Vă mai informez că Mihail, în calitate de avocat al domnului Dan Văleanu, va fi prezent la deschiderea testamentului, conform dorinței expres exprimate de Dan inclusiv în testament.

– Dacă așa a vrut Dan, noi ce mai putem zice? Let it be! observă cu acreală Cora. Îl invităm să rămână.

Mihail zâmbi imperceptibil, fără a i se clinti un mușchi de pe față, doar punându-și cu eleganță, relaxat, un picior peste altul, trăgându-și în sus doar un pic pantalonul. Costumul fin din lână de Tasmania, cu o stofă delicată și subțire ca o boare, arăta de zile mari pe avocatul uns cu toate alifiile, inteligent, carismatic și cameleonic. Serghei, sobru și lent, începu să deschidă mapa adusă de Mia și să scoată de acolo plicuri mari, sigilate cu ceară, manevrându-le de așa manieră încât toată lumea să vadă petele sângerii lăsate de peceți. În încăperea monumentală tăcerea grea se așternuse, întreruptă doar de sunetele seci făcute de hârtiile manipulate aproape cu religiozitate de Serghei.

– Acesta este plicul în care se află testamenul olograf al domnului Dan Văleanu, decedat acum 6 luni, pe data de 19 ianuarie 2015. După cum bine vedeți, este sigilat. A văzut toată lumea?

Nimeni nu rosti un cuvânt, toată lumea tăcea cuprinsă de solemnitatea momentului. Doar câteva capete se mișcară aprobator. Ilinca lăcrima, frământând spasmodic un șervețel de hârtie în mâini.

– Mulțumesc. Acum îl voi deschide în prezența dumneavoastră, mai rosti cu voce egală Serghei, luând din trusa de scris de pe birou un cuțitaș cu mâner de fildeș pentru desfăcut corespondența. Vă anunt că în timp ce vă voi citi testamentul, o cameră de luat vederi aflată deasupra biroului îl va proiecta pe ecranul pe care îl veți vedea imediat în spatele meu, astfel încât să urmăriți toți odată, în timp real, că ceea ce vă citesc este scris de mâna lui Dan, îi anunță Serghei cu voce albă, egală, de profesionist sigur pe el.

– Măi, măi, ce tehnologie! Ce mai zici, Daria? bombăni ironic Cora. Și ce punere în scenă, mă simt ca la teatru, en première.

Evident, nimeni n-o băgă în seamă. Pe ecranul coborât la o apăsare de buton peste rafturile bibliotecii din spatele lui Serghei, apăru imaginea foarte clară a hârtiilor acoperite de scrisul ușor dezordonat al lui Dan Văleanu. În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare.

– Cu permisiunea dumneavoastră, o să dau citire testamentului domnului Dan Văleanu, întocmit după toate temeiurile legale în vigoare și după legile din România de la data de…

– Hai, Serghei, mai dă-le dracului de ifose și texte legale, începe o dată să citești ce ne interesează că ne plictisești, mai scăpă încă o dată boii la vale Cora.

– Sigur că da, doamnă Văleanu. Însă nu înainte de a mă asigura că toată lumea este atentă și că înțelege perfect legalitatea fiecărei litere din acest document.

– Da, înțelegem toți, că nu suntem chiar așa de tâmpiți cum ne crezi tu, bătu iar din picior iritată de-adevăratelea Cora. Trăim pe lumea asta, am mai avut de-a face cu tot felul de formule legale, n-o fi asta mai cu moț ca altele. Dă-i bătaie și bagă trenul în gară, ce ne tot fierbi atâta și ne ții de-un ceas pe linie moartă?

– Mai taci, mamă, că ne-ai scos peri albi. Lasă omul să-și facă treaba așa cum se cuvine. Continuă, Serghei, te ascultăm cu tot respectul cuvenit, interveni cu o voce de bărbat, dur și tăios, Tony.

– Mulțumesc, dragă Tony.

– Taci, idiotule, că nu te-a întrebat nimeni nimic, urlă de-a binelea Cora. Tu nu mă pui pe mine la punct, pricepi, cap de bou? Încă mai sunt mama ta, și acum, după ce s-a dus tac-tu, eu sunt capul acestei familii, clar? De când te trezești tu vorbind neîntrebat, puțoiule?

Tony își mușcă buzele și se decise să tacă. Maică-sa era nebună de legat și de închis la balamuc, iar el abia aștepta să audă ce ce are de primit și condițiile lui taică-su și să continue să-și ducă după aceea viața lui atât de frumoasă. Să scape cât mai urgent de maică-sa și să o vadă odată plecată unde-o vedea cu ochii, să se ducă la New York, la Paris sau direct la dracu’n praznic și să nu mai audă de ea.

Clar era însă doar un singur lucru, Cora nu-și mai putea ține în frâu furia și neputința, cu tot cinismul și sângele rece ce-o caracterizau. Ce-i trebuise testament animalului de Dan? Lucrurile erau clare, legea limpede, averea trebuia împărțită între ea și copiii lor, partea cea mai mare era a ei, ura și-un praz verde. Jumătate trebuia să fie a ei, iar din jumătatea lui Dan, tot ei, ca soț supraviețuitor, i s-ar mai fi cuvenit încă o jumătate. Iar jumătatea jumătății rămase, copiii să o împartă între ei și gata. Frumos, elegant și punct. Dar nu, el a trebuit să lase testament… Nemernicul! Jigodia! Probabil că exact ca să nu se întâmple asta, ca să-i mai dea ei încă o lovitură chiar și de dincolo de mormânt a lăsat testament, ca să-și impună voința până la capăt, ca să o pedepsească încă o dată, așa cum făcuse mereu în ultimii 20 de ani ai căsniciei lor, de când îi ceruse prima oară divorțul și ea refuzase cu îndărătnicie. Căsnicie, ce glumă proastă! Între ei nu fusese nici măcar un parteneriat, de unde atâta mariaj! Aveau o înțelegere și-atât. Un vierme, un nenorocit, un țărănoi parvenit, un mitocan ca tot neamul lui de mârlani de la Gheboaia. Domnul Văleanu pe dracu’ să-l ia, un ghiolban de la Buzău, un șmecheraș cu minte brici pentru afaceri, un perfect om de lume și cam atât. Nu de aia iubita aia a lui din tinerețe, dinaintea ei, îl înșelase, ca bărbat era un mare prostănac. Un zero.

– Vă rog, vă rog, putem începe, doamnă Văleanu? Vă simțiți bine? Doriți să facem o pauză, vreți să beți ceva înainte? încercă să mai dreagă busuiocul încă o dată, cu diplomație, Serghei Lazarovici.

– Serghei, lasă vrăjeala asta bună pentru muieret isteric și fă-ți treaba. N-am nici pe dracu’, nu te mai izmeni atât.

– Serghei, chiar te ascultăm, suntem în regulă cu toții, mai zise cu un calm studiat Tony.

Serghei își plimbă privirea pe chipurile încordate din fața lui, mai puțin a fratelui său, Mihail, impasibil și imposibil de citit. Sora și fratele lui Dan, gemenii Ilinca și Vlad, erau vizibil scârbiți și speriați, Daria, flegmatică și nerăbdătoare, stătea tot cu ochii înspre telefonul ce-i clipocea mut, în disperare. Tony își mușca buza de jos cum făcea în copilărie când ar fi vrut să riposteze și înțelept totuși, tăcea. Soțul Ilincăi, vizibil enervat își ținea de mână soția încercând să o liniștească, iar Iulia îl apucase posesiv de braț pe Vlad, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i scape, mai ales acum când urma să devină moștenitor. A ce? Asta era întrebarea la care dorea neapărat un răspuns. Și nu numai ea…

– Așadar, actul acesta a fost întocmit și legalizat la data de 20 noiembrie 2013, cu aproximativ un an și două luni înaintea morții sale. Vă rog încă o dată să urmăriți pe ecranul din spatele meu ceea ce urmează să vă citesc.

“Eu, Dan Văleanu, în deplinătatea sănătății și a facultăților mele mintale, în cazul morții mele, decid următoarele în legătură cu bunurile mele materiale…

 

 

 București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: “Naturally” by Bojan Jevtić | Saatchi, Photography

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro