Ultima singurătate

big_thumb_71c963641b08f67adb05dc7557193242
In loving memory of my friend, Daniela Nahmany

„Când dragostea este deja nerostiă, iar vechile răni rămân fără alinare, descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără părinți, a mamei fără copii.” – Ernesto Sabato

 

Durerea îmbracă cele mai stranii forme. Uneori, doar se oglindește ca o părere, ca o umbră, în doi ochi măriți de uimire în fața loviturii primite. Alteori, e un urlet inutil, ridicol în urechile celorlalți, prizonier încă în pieptul celui ce l-a scos din adâncul sufletului, în speranța unei eliberări grabnice. Câteodată, e un fel de lacrimă aninată într-un echilibru precar de vârful genelor; nu cade, nu se evaporă, doar stă. Șade cuminte, indecisă, parcă. Apoi, e acea durere mută și surdă la orice vine din afara ei. Ca și cum nimic nu mai rezonează în ea, ca și când platoșa ce o înconjoară i-ar fi fost cusută direct în carne făcând-o una cu ea, ca și cum doar o implozie sinucigașă ar mai putea-o spulbera, împrăștiind-o în cele patru zări.

În alte rânduri apare și durerea aceea care pornește năvalnic, ca o viitură plecată din rărunchi, ajunsă pe sub pleoape, în ochi. Curge fără ca cineva sau ceva să-i poată pune stavilă.

Cred că am cunoscut toate manifestările durerii. De fapt, nu sunt sigură, poate că nu. Încă nu. Deși le-am trăit inclusiv pe cele cu particularități deosebite, personale: durerea ce dă buzna prin cuvinte se mi se învălmășesc în vârful degetelor și-mi aleargă ca sute de cai sălbatici pe la tâmple, pe sub frunte, pe retină, prin toate circuitele de la rădăcina firelor de păr. Sau cea golită complet de cuvinte, durerea blocată într-o singură silabă, una majoră: “NU!”. Durerea mai poate fi și aceea răsfrântă undeva, în acordurile unui cântec ce duce și aduce cu el chipul unui om iubit plecat pentru totdeauna. Durerea…

Durerea e doar o poveste. A mea.

*

La ce folosesc tragediile în viața unui om? E simplu: pentru ca soarta să-i bage cu forța pe gât niște lecții. Pe lângă care am trece, altfel, cu toții, orbiți de nepăsare, plutind într-o dulce, inconștientă și salvatoare inocență. Ce nu poate dura la infinit, din păcate. Pentru că, întotdeauna, vine peste noi tăvălugul nenorocirii exact atunci când ne așteptăm mai puțin. Însă învățăturile căpătate în urma dramelor prin care ne vedem nevoiți să navigăm cu talent sau fără, cu șanse de salvare sau în lipsa lor, n-au totuși nicio valoare atâta timp cât ne încăpățânăm să le privim ca pe niște pedepse nemeritate, ca pe nedreptăți ale căror victime am căzut fără a avea vreo culpă.

Întotdeauna mi-am întreținut cu ardoare, în mine însămi, credința că orice lecție vine frumos împachetată între copertele unui adevărat ceaslov, plin de suficiente capitole prin care e musai să trecem pentru a ne însuși temeinic toată materia. Dar că nu mereu înțelegem asta deplin. Omitem multe pagini, atât de multe, încât, rămânem corijenți cam de fiecare dată și-o luăm de la capăt. Repetăm. Și tot repetăm. Degeaba. Lecțiile rămân mereu neînvățate. Până într-o bună zi, când viața ne ia frumușel de guler și ne aruncă afară din nepăsarea noastră cea de toate zilele, din toate clipele. Ne dă un brânci de sus și ne rostogolim fără grație până la începutul Golgotei pe care am urcat până atunci cu indolență, chiar dacă anevoios, an de an, timp după timp, nesocotind toate avertismentele.

*

Tot ce-am pierdut cândva se va întoarce la noi prin amintiri și înțelepciune, într-o ultimă singurătate. Și nu, nu e niciun fel de consolare în asta. Doar recunoștință că am fost acolo când cineva, din afara noastră, ne scria, poate fără ca măcar să știe asta, pe acordurile unui pian, propria istorie. Istoria unui prieten rămas fără un prieten.

Hod HaSharon, Israel – București, 10 – 19 septembrie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirea nu mai locuiește aici

15654_462343727220950_507036834_n
“Un om fericit descifreaza el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ … Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.” – Emil Cioran

În toate gândurile și reprezentările mele poetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea, să pot astfel să-i dau consistență, una reală -, imaginea ce mi se conturează în minte este a unei femei șezând în mijlocul mării, într-o lume complet goală.
Are umerii dezgoliți și căzuți, picioarele adunate timid unul lângă celălalt și mâinile împreunate, blânde și moi, i se odihnesc mâhnite în poală.
Privirea îi este captivă în labirintul unei pânze de păianjen, absentă și senină, iar de colțurile gurii îi atârnă un zâmbet spart, plin de compasiune și năucitor de cald.
Totul în atitudinea ei sugerează liniște, o împăcare absurdă cu o soartă tiranică în mâinile căreia nici măcar nu se mai simte prizonieră, ci doar inutil și pe deplin liberă.
Stă și așteaptă în pace orice i-a hărăzit soarta și urmează să se întâmple imediat, chiar în clipa ce o va ajunge prea iute din urmă.
Niciun fel de acțiune nu pare a se naște fie și măcar în mintea ei, pentru că în faptă ar fi imposibil, Tristețea este pur și simplu încremenită. E mută și surdă la tot ce-ar putea-o aduce înapoi, printre noi, e pierdută în gânduri și vise numai de ea știute.
Îmi imaginez că ascultă doar valurile și țipetele pescărușilor, muzica mării e greu de ignorat chiar și de către ea.
Stă în mijlocul apelor, ca și cum țărmul ei iubit în care-și răsădise rădăcinile cândva, transplantându-se dintr-o viață prea lipsită de orizont într-una sălbatică și idilică a dispărut, s-a scufundat, iar ea a rămas în aceeași poziție, plutind deasupra lui. Pe vecie.

*

În toate gândurile și reprezentările mele apoetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea -, o întâlnesc peste tot în drumurile mele prin lume: e lângă mine, zi după zi și surâde cald, de parcă toată afecțiunea de care nu a avut parte în viață i s-a transferat pe buze, să aibă ce dărui celor la fel de nefericiți ca ea.
Uneori își trimite patima către o siluetă masculină ce pleacă spre depărtări fără să privească în urmă, spre poarta unde Ea a rămas singură. Poate va reuși cu puterea dragostei ei să-l oprească din drum. Inutil efort, calea de întoarcere se închide în urma lui.
Sau așteaptă zgribulită, ținând de mână un copil bălai, bine înfofolit, într-o stație de tramvai dintr-o iarnă cu zăpadă prea multă și ger înțepător.
Am fixat-o cu privirea și într-o biserică, stătea în genunchi în fața unei icoane, cu ochii înălțați către cer și mâinile împreunate într-o rugă adâncă, fără de odihnă. Una ce-ar putea primi răspuns, numai să nu ajungă prea târziu.
Am văzut-o și într-o vară, se plimba alene la malul mării ținându-și șalul în jurul umerilor, scrutând depărtările precum odinioară femeile piraților. Așteptând o corabie ce nu va mai găsi nicicând un adăpost într-un port.
Altădată m-am ciocnit de Ea pe stradă, își fixase ochii pe asfaltul deformat și gri, plimbând absentă un cățel deloc serios, uitând că viața se întâmplă exact lângă ea, în jurul ei.
Și pe holul unui spital am găsit-o. Rezema un zid murdar, își ținea o mână adunată peste gură și ochii îi alergau neliniștiți spre toți oamenii în uniformă ce se foiau înspre orice direcțiile.
Iar în fața unei cruci albe era tot Ea. Aprindea în liniște o lumânare, să-i fie strălucire la drum nou omului drag plecat dinainte de vreme în amintire.

*

Am întâlnit-o peste tot, Tristețea era prezentă la fiecare pas. Ca și cum lumea ar fi fost numai a ei, ca și când ar fi avut liberă trecere oriunde ar fi vrut să ajungă, ca și cum ar fi înghițit, balaur nesățios cu șapte capete și șapte guri, toată fericirea.
Dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple: s-ar părea că Iubirea nu mai locuiește aici. Iar noua locatară și-a intrat pe deplin în drepturi.

 

București, 25 martie – 3 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro