Globul de cristal

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Femeile care nu mă reprezintă

 

 

Am o problemă cu femeile rele. Știți genul acela de femeie căreia îi iese veninul prin ochi? Specia aceea căreia nu i-ai greșit cu nimic – e un fel de-a spune, ai greșit totuși, pentru că i-ai intuit mocirla din suflet – și totuși te-ar sfâșia dacă legislația n-ar fi dotată cu botnițe? Special legat de astfel de creaturi, spuneți-mi dacă voi, ca femei, ați întâlnit vreodată surata aceea care te insultă numai când se uită înspre tine și care ți-ar măslui toate noroacele – mici, puține, nu contează! -, numai pentru a-ți ucide zâmbetul? Eu da, nu deseori, spre marea mea șansă, dar e suficient fie și măcar o dată-n viață, doamnele de acest fel fac aproape cât toți dușmanii mici și mari luați la pachet.

Ei bine, problema nu e că sunt rele doar cu tine, adevărata nenorocire este că acestea sunt pur și simplu rele. Rele cu oricine și, mai ales, in the end of the day, cu precădere sunt rele cu ele însele. De aici, fără ca măcar ca ele să înțeleagă, vin de fapt și frustrările lor adânci și nefericirea, neîmplinirea și lipsa a tot ceea ce e curat, minunat și cu adevărat binecuvântat în viață: o relație normală și sinceră cu oamenii din jur și nu în ultimul rând cu ființele de același gen cu ele: femeile.

N-ar recunoaște pentru nimic în lume că suferă de ipocrizie cronică, dar argumentează în schimb, palid și neconvingător, că omenirea e plină numai de farisei iar ele s-au dat după ceilalți, altfel n-ar fi supraviețuit – cunoașteți genul, da?

Femeile acestea se consideră superioare tuturor și oricui, n-au scrupule pentru a-și atinge scopul, n-au nicio ezitare dacă mijloacele de care fac uz până la capătul drumului nu sunt tocmai ortodoxe. Pentru că dacă au strivit în calea lor alte ființe, asta e doar o lege a naturii unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic, iar ele, de acolo, de sus, din cerul pe care în complexul de supraom pe care și-l arogă ba chiar și-l revendică cu tupeu, pot. Orice. Și forța asta merge exercitată asupra oricui, oricând, indiferent de motivație.

Adevărul e că femeile acestea suferă. Pentru că niciodată n-ar recunoaște că ele poartă întreaga vină pentru propriile lor erori și se simt fără de prihană atunci când, ulterior, plouă torențial cu bobârnace peste capetele lor și pe care viața le revarsă peste cocurile lor cu generozitate – ca plată post factum. Ori, poate, pentru că prin mimetism viețile lor ajung să se identifice cu ceea ce poartă în inimi, instinctul îndreptățindu-le să creadă că asta le va servi la autoapărare și fără să înțeleagă că agresorul principal din viața lor sunt chiar ele însele. Pentru că Universul este echilibrat perfect și întoarce către fiecare dintre noi exact ceea ce purtăm în inimi, exact ceea ce dăruim, exact ceea ce suntem. La urma-urmei, exact ceea ce merităm.

Așa și cu noi ceilalți, nu este niciun fel de blestem ancestral ceea ce ni se întâmplă –  nu vorbim despre lucrurile care țin de cursul firesc al vieții -, ci doar o consecință firească a ceea ce am risipit pășind în trecerea noastră prin viață: zâmbete sincere, petale de trandafiri sau cuie și lame ascuțite de cuțit. Pășim așadar pe ceea ce am semănat și construit: iarbă presărată cu flori fragile și delicate de nu-mă-uita sau mlaștini alunecoase, nisipuri mișcătoare și hățișuri pline de capcane perfide.

Am cunoscut cândva o astfel de femeie. Inteligentă peste medie, nu cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă din lume, cu realizări mărunte, aproape inexistente, și cu ghinioane de mare anvergură. O ființă cât se poate de obișnuită fizic vorbind și care-ar fi putut fi chiar plăcută dacă ochii ei otrăviți nu ar fi îndepărtat imediat din preajma-i orice om care știa să citească în suflete. Cum nu toți avem acest al șaselea simț, unii s-au apropiat chiar nepermis de mult și sigur că și-au ars aripile îngerești, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, una deloc agreabilă și pe care nu are rost să v-o spun acum și aici. Dar alții, printre care și eu, în ziua aceea am stat la o parte, mulțumesc Domnului! Pentru că din prima clipă când mi-am îndreptat ochii înspre ea, m-am lovit de o privire sfredelitoare, plină de acreală și suficiență. Și cum ar fi putut să-mi placă felul în care mă privea pe sub gene, cu viclenie – cu o superioritate care nu-și avea locul și rostul în ambianța prietenească în care s-a produs prima noastră întâlnire și unde se presupunea că suntem toți egali și fără niciun fel de gânduri ascunse unul față de celălalt? Mi-a înțeles imediat pasul înapoi și dorința de a mă îndepărta de ea cu viteză și nu mi-a iertat-o. Probabil că și în ziua de azi consideră că eu ar fi trebuit să joc cu diplomație rolul omului de lume și să mă fi apropiat orice i-aș fi citit în inimă – pentru că ea știe prea bine ce gândea privindu-mă – iar pentru că nu am făcut-o, m-a urât din prima clipă. Pentru că nu i-am acordat atenția superioară pe care ea încercase să-mi sugereze că o merită înaintea celorlalți, pentru că nu m-am lăsat păcălită de vicleșugurile ei, pentru că nu m-am lăsat cucerită nici măcar de inteligența ei etalată ostentativ – semn de imensă prostie după părerea mea. Ce să spun legat de asta ca să înțeleagă? Doar că eu prefer de o mie de ori un prost sincer, unui șarpe cu ochelari – intelectual, deh! Prefer un om cu mai puține foi sub care-și ascunde sufletul, prefer un om nefericit unuia ce-și joacă împlinirea în mod fals. Prefer simplitatea și căldura unui dialog onest între suflete, unde niciunul nu e mai presus de altul, unde nimeni nu are ceva de demonstrat celuilalt și lumii întregi, prefer oamenii lipsiți de fățărnicie, oamenii care zâmbesc cu toată ființa lor, fără gânduri ascunse încolțite în ochi care se furișează cu perfidie. Iar de la o femeie cer infinit mai mult de-atât. Pentru că poate. A fost creată să fie bună…

Cândva, cineva care se credea mai deștept decât mine și cred că pe alocuri chiar și era, mi-a aruncat ofensator, în plin obraz, o zicală plină de subînțelesuri: “Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul în pierdere”. Desigur, eu fiind prostul în situația respectivă. Ok, mi-am zis, ce poți să faci când onestitatea îți este percepută ca prostie iar ipocrizia este ridicată la rang înalt, pe aceeași treaptă cu inteligența? Cine dorește, să stea atunci lângă cei deștepți (a se citi alunecoși, diplomați, ipocriți și farsori) și nu are decât să piardă – pe termen lung, scurt, treaba lui! – lucru care i s-a și întâmplat dealtfel persoanei cu zicala. Iar tu, Carmen, n-ai decât să pleci mai departe, fără să încerci să schimbi ceva din adevărul păgubos altfel și greu de zdruncinat al celuilalt – fiindcă e al lui, e felul său de a vedea lucrurile și nu vrea să accepte că din alt unghi, al tău, ele se văd categoric altfel. Pleacă, încercând să continui să fii același om prost pe mai departe, dar chiar extrem de departe, de cei care gândesc astfel despre tine.

Întorcându-mă la oile noastre, așa mi-am spus în minte și eu când am cunoscut-o pe acea femeie, numai că eu mi-am ajustat proverbul pe măsura mea, pe felul meu de a gândi și de a acționa: “Decât cu deșteapta asta fără caracter în câștig, mai bine de o mie de ori în pierdere cu cei ca mine”. Proști adică, fiindcă-i musai să respectăm cumva și zicala (dar vă invit să citiți ce trebuie: timizi, cinstiți, fără urmă de ipocrizie, cu suflete generoase etc. Da, eu sunt astfel și chiar știu cine și cum sunt, dați-mi voie să fiu mândră de mine. Pentru că pot și am cu ce!).

Din ziua aceea, femeia inteligentă și rea m-a sabotat încontinuu și folosindu-se mercantil de toate mijloacele, inclusiv puterea pe care o avea asupra celorlalți, chiar dacă mulți erau deja lămuriți asupra caracterului ei. Eram mereu “uitată” când era vorba despre vreo listă de promovare, când era vorba despre laude, despre merite, când era vorba despre vreo acțiune de grup. Nu pentru că mi-ar fi fost șefă sau colaboratoare, pentru că nu-mi era absolut nimic, ci doar pentru că putea să mă saboteze de la distanță și mai ales, știu sigur, pentru că era ferm convinsă că eu nu voi afla niciodată. Numai că, știți cum e, uleiul se ridică mereu la suprafață, n-ai cum să-I ascunzi pe fundul apei. Și-am aflat. Tot. Și mai ales că am avut perfectă dreptate în ceea ce o privește, chiar de la prima vedere: era și a rămas rea. Rea tare!

Însă, mă cunoașteți bine, sunt o optimistă incurabilă și nici întâlnirea cu o astfel de muiere nu m-a vindecat de credința că oamenii, în marea lor majoritate, sunt frumoși, generoși, plini de căldură și merită întreaga mea încredere. Femeile în special, ca dovadă că de-o viață întreagă femeile de bună factură mi-au fost mereu prietene sincere și cu adevărat mi-au rămas alături. Sau le-am cunoscut și mi le-am apropiat mereu pe cele bune ca pâinea caldă. Iar confirmarea că nu greșesc mi-a venit chiar zilele trecute, când Sarah Jessica Parker, o femeie faimoasă pe toate meridianele, a înghenuncheat cu o plecăcine splendidă în fața unei alte femei celebre, poate chiar mai cunoscută decât ea: Nadia Comăneci. Recunoscându-i și aplaudându-i acesteia, cu o generozitate de copiat de către multe dintre noi, toate meritele, toată munca, tot efortul și geniul sportiv – fiindcă, nu-i așa, nu vorbim nicio clipă de superioritate. Nu a înghenuncheat în fața unei femei superioare ei, ci în fața unui om absolut remarcabil, în fața fetiței de odinioară ce a scris cu demnitatea, cu munca și efortul ei, o pagină de istorie în gimnastica mondială.

Oamenii de calitate nu se simt niciodată datori în fața orgoliului lor să-i umilească pe alții. Pentru că nu se cred mai presus de nimeni și de nimic pe lumea asta, pentru că înțeleg că este loc sub soare pentru fiecare, deoarece știu că orice om este egalul altuia iar, uneori, există chiar oameni mai buni ca ei în multe privințe. O recunosc, fac o reverență și sunt fericiți că i-au cunoscut.

Bunătatea sufletească a unui om este inegalabilă iar generozitatea sa este de neprețuit. Cheia succesului în viață acestea o reprezintă, chiar dacă drumul nu e ușor și durează. Nu săpând și minimalizând meritele cuiva vom atinge împlinirea, nu insultând printr-un comportament ireverențios, nu călcând pe ceilalți vom ajunge departe, nu ridicând în rang impostura și minciuna doar pentru că adevărul ar așeza oameni pe care nu-i agreăm în locul care li se cuvine. Nicidecum. Ci fiind onești cu toată lumea, inclusiv cu cei care nu ne sunt pe plac – pentru că nu ne-au făcut pe plac -, apropiindu-ne mereu de cei drepți, făcând tot posibilul ca invitabili în universul nostru să rămână mereu doar cei de-o simțire cu noi, nu leprele, nu ariviștii, nu noii Dinu Păturică, nu cei cu venin în ochi și-n inimă, nu ipocriții. Mai ales dacă suntem femei și dacă printre ei, cei răi sau buni, sunt și femei.

Iar atunci când nu ne tratează cu respect și bunăcuviință, când ne insultă și ne agresează, ar fi ideal să nu ne coborâm principiile la un nivel inferior, răspunsul nostru perfect să poată fi doar unul singur: să continuăm să urcăm, să mergem către zările noastre senine, acolo de unde vedem lumea mereu îmbrăcată în lumină. Iar femeile sunt doar o bucurie și numai bunătate, culeg stele visătoare de pe cer să și le prindă în păr și zâmbesc mereu oamenilor și vieții. Iar pe mine doar acestea mă reprezintă.

 

 

București, 12-16 ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: The Old Astronomer – Charlie Bowater

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Oportunism și Înviere

Au existat oameni în viața mea pentru care, în adâncul sufletelor lor, nu am valorat nici cât un cartof încolțit (sau ceapă degerată, tot aia e).

Oameni care au calculat minuțios avantajele apropierii de mine precum contabilii taxele și impozitele de dat la stat, nu care cumva să le dea cu minus pe undeva, la coloana unde e înscris profitul.

Așadar, se gândeau ce se gândeau și se frământau: la ce ne-ar folosi nouă omul ăsta?

Păi, uite, ne-ar folosi să ajungem cumva mai aproape de X, Y sau Z (care X, Y sau Z , necunoscute, ar putea fi egale cu o persoană publică, două, trei. Un redactor șef de revistă, un boss de departament esențial într-o televiziune, un publicitar cu zvâc, ori un mare manager de la cine știe ce firmă importantă, să zicem). Pentru că este în relații excepționale cu X, Y, Z, ba chiar cu unii dintre ei e chiar prietenă întrucâtva.

O să mă opresc aici cu ecuațiile astea matematice până nu mă fac de râs, sunt bâtă la așa ceva, uneori mi-aduc aminte cu greu și de tabla înmulțirii dacă ma ia careva repede. Ideea e că odată atins scopul, “scara” de care se foloseau acei oameni din viața mea pentru a se cocoța până la a atinge stelele, era împinsă cu nepăsare și aruncată deoparte. Ce-i drept, probabil ca-și ziceau în mintea lor că acolo le va fi etern locul, fără să se gândească că uneori “scara” mai e de folos în viață și la coborâre. Nu de alta, dar ca să nu dea dureros cu târtița orgoliului de pământ când vor fi azvârliți de sus, din înaltul cerului către care aspiraseră nemerituos, doar prin sforării ieftine, de bălci. Și mai ales prin mimarea unei relații de prietenie.

Alteori, am fost folosită și pe post de mantá de vreme rea. “Ține bine de ploaie, e impermeabilă, săraca” – și-or fi zis ei mărunt, în barbă. Numai că, exact ca în bancul ăla cu Bulă care se înjunghie singur când e prins de canibali și află că vor face cizme din pielea lui, cam așa am făcut și eu când am înțeles cum eram prețuită: “na, na, na, să vă intre apă în ciubote!”. Și i-am lăsat în plata Domnului în oceanul de ipocrizie din ei înșiși, să facă pluta și să iasă la mal din furtuni cum or ști.

S-a mai întâmplat chiar și să fiu desconsiderată în ascuns, iar asta nu am înțeles-o niciodată. Adică, de ce în ascuns? Eu sunt de părere să-i dăm mereu Cezarului ce-i al Cezarului și sincerității onorul, chiar dacă-i scump tributul. Și, obligatoriu, să îmbrăcăm în mantii mătăsoase de ceremonie adevărul – dar, din păcate, el nu-i la îndemâna oricărui coate goale ieșit la plimbare prin lume dezbrăcat de caracter.

Dacă v-aș vorbi despre prietenii oportuniști și ipocriți din viața mea, mi-ați răspunde “eh, ai descoperit tu apa caldă! Mai știm și noi câte ceva despre asta, nu ai trecut doar tu prin așa ceva”. Voi n-ați greși, eu nu aș rezolva nimic și, la final, de nicio parte nu s-ar înregistra vreun câștig dintr-o atare discuție – totul s-ar solda numai cu o droaie de amintiri amare puse iar pe tapetul deziluziilor de care nu ducem niciunii lipsă. Sigur, poate că cineva ar învața din experiențele noastre cu numitor comun, în mod clar cineva dispus să ia seama la astfel de ființe dintr-o practică trăită pe pielea altuia. Sau poate că sunt oameni ce tocmai experimentează astfel de trăiri și peste sufletele tuturor, al meu și-al lor, s-ar așterne o aducere aminte leșioasă, tristă și aducătoare de nori pe cerul vieții noastre – una altfel aflată într-o bună stare, una senină precum lumina acestei dimineți blajine, plină de culoare, muzică și sunete grandioase de clopote ce bat a solemnitate, azi, la Varșovia.

Este Paștele catolicilor și atmosfera este una de sărbătoare. În fața hotelului însorit, o fanfară cu instrumentiști în uniforme elegante, de paradă, cântă a veselie și a bună dispoziție, cântă viața și bucuriile ei simple, atotcuprinzătoare. Dimpreună cu sufletul meu. Uitând astfel în urmă, împreună, eu și alții ca mine ce inundă străzile orașului străin mie, ceea ce nu ne definește, ceea ce ni s-a luat, ceea ce ni s-a uzurpat și ceea ce ne așteaptă înainte: o zi frumoasă și blândă de sfârșit de martie, dreptul la prieteni frumoși și fără calculatoare de mână frumos pitulate în buzunarele din partea stângă, de la piept. Dreptul la propria valoare, la încredere în noi, la onoarea de a fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru oportunitățile pe care le zăresc alții în noi în drumul lor către cine știe ce culme – drum pe care calcă fără niciun scrupul, chiar dacă ar fi să strivească în cale, sub bocanci, sufletul unui om care chiar a crezut în ei.

E Paștele catolic la Varșovia și totul – natura, oamenii, muzica, zâmbetele, viața -, celebrează Învierea.

Iar eu, nu întâmplător, mă scutur de tristețea trădărilor și merg înainte spre Lumină, spre reînvierea credinței mele cum că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți prietenii te folosesc și nu toți îți dau valoarea relațiilor pe care le-ar putea dobândi prin tine.

Pot fi iubită exact pentru ceea ce sunt, iar Dumnezeul din adâncul meu mă vă duce mereu către oamenii asemeni inimii mele, care iubesc cu sinceritate și care-mi surâd ținându-mi mâna în drumul pe care ni se imprimă pașii prin viață. Lăsând în urmă, în case coșcovite peste care s-au așternut tăcerile copilărești ale unui suflet îndurerat, tristele fantome ale unor iluzorii prietenii.

 

Varșovia – București, 31 martie 2015 – 8 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Despre îngeri și alte ființe supranaturale înzestrate cu calități excepționale

10382000_247262962130680_7420949992858561548_n

Când au venit în a treia zi de la naștere să-mi ureze bun venit pe Pământ, ursitoarele au adus cu ele, evident, daruri. Și sigur că, printre ele, pe ușă s-a strecurat ca musafir nepoftit și vrăjitoarea cea rea, un spirit de neoprit, se pare, de către armata de îngeri ce-mi veghea petrecerea de bun sosit. Iar pe foaia aceea mare împarțită în două, cu bune și ne-bune, pe care mi-au înscris tot ce-aveau de oferit pentru mine, nesuferita aceea neinvitată și-a lăsat și ea amprenta, așa cum era de așteptat.
Însă, la puncte, au ieșit învingătoare mereu zânele bune, precum au hărăzit dintâi sorții. Și așa cum Serafimul, mai-marele îngerilor mei, și-a dorit de la bun început pentru mine.
Lângă un nor întunecat, ursitoarele scriau repede pentru viitor un cer de un albastru nemaivăzut. Alături de o lacrimă, așezau imediat cel mai frumos surâs, iar lângă singurătate mi-au întins, cu amândouă mâinile, în dar, iubirea nemuritoare.
Au fost de neoprit, de parcă aripile heruvimilor neputând alunga răul cu o zbatere, au căutat cu tot dinadinsul să-l îndulcească cu cele mai dumnezeiești adieri.
Mi-au așternut în cale, să-mi fie drum de înțelepciune, cele mai frumoase victorii alături de înfrângeri care dor și mi-au alinat suferințele cu cele mai de preț împliniri.
Și la câteva rânduri, tot repetau “iubire”, indiferent ce necaz încondeia într-o parte a vieții mele cotoroanța cea întunecată.

Apoi am crescut și lucrurile s-au întâmplat întocmai: iubirea mi-a însoțit fiecare pas și nu m-a părăsit niciodată. Și-a arătat chipul luminos de după fiecare colț umbros, mi-a aținut calea chiar și-atunci când drumul spre care mă îndreptam părea unul pustiu și plin de spini. O dată și-a ițit chipul plin de frumusețe și lumină chiar la mine în livadă, într-o iarnă a inimii mele, printre ramuri de cireș și crengi cu flori de măr, ascuns după cel mai mare buchet de roze ce mi-a fost vreodată dăruit. Și ce e mai important, aducându-mi în același buchet pacea și primăvara.
Iubirea, în toată viața mea, a îmbrăcat cele mai frumoase și neașteptate chipuri, de obicei omenești. Pe care le-am numit, după cum m-a dus pe mine mintea, prieteni. Deși ei erau de-a dreptul îngeri.
Unul dintre ei, extrem de curat, are și un nume pământesc, doar aparent prozaic: Alina Gimmelsberger. Dar ce poți fi când vii să mângâi, să-i fii alin altui om? Nu înger? Și a sosit la timp în viața mea și în mine s-a făcut brusc primăvară. Azi știu că nu-i voi mai da drumul niciodată să plece, cu riscul de a o închide, pentru totdeauna, prizonieră de suflet, în inima mea.
La mulți ani, Alinule! Te iubesc! Să nu-ți lepezi aripile niciodată, pentru nimeni și nimic! Iar pentru mine vei fi mereu îngerul cu râs zglobiu și ochi ghiduși din livada în care, mamă desăvârșită, ai născut primăvara laolaltă cu Bucuria, Curajul și Încrederea.
La mulți ani, ființă supranaturală!

 

Urziceni, 8 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro