Femeia uitată de Dumnezeu

 

 

Avea niște cercuri albastre în jurul ochilor și o privire în care se strânsese toată amărăciunea pământului. Zâmbea chinuit cu gura ei înconjurată de linii fine, mărunte și verticale, și-și frământa a veșnică nenorocire mâinile muncite din greu, cândva fine și pline de promisiuni de prea dulci mângâieri, adunate forțat în poală, de parcă doar acolo și-ar fi găsit odihna.

Privirea ei neliniștită de animal hăituit nu-și afla pacea înspre orice s-ar fi îndreptat, dar dădea semne de tihnă numai când rătăcea în sus, către norii gri și amenințători ai cerurilor. De parcă numai acolo si-ar fi găsit odihnă ochii ei îndurerați de necazuri și viață nemilostivă, într-o molcomire și-o liniște senină înconjurată de lumina primelor stele ce-ar fi urmat să apară degrabă dacă mânia Cerului s-ar fi ostoit.

Simplitatea ei era dulce, curată și plină de bunăvoință și parcă te-ai fi așteptat ca din clipă în clipă să te binecuvânteze, închinându-ți pe fruntea înfierbântată o cruce amplă și adâncă, săpându-ți-o parcă în carne. Chiar așa, fără să te cunoască, doar intuindu-ți nevoia de ocrotitoare speranță.

Părul ei poate că fusese odinioară plin de bucle și luciri venite din soare, însă azi era adunat cuminte într-un coc banal și cam șui, urcat tocmai sus, în vârful capului. Iar pielea aspră și cam cenușie spunea o poveste, de mult uitată, despre frăgezimea unei piersici abia date în pârg. Urechile mici și cu loburi cam căzute purtau urmele vagi ale unor găuri de care-și atârna cu multă cochetărie, demult tare însă, în vremuri trecute, cercei cu sclipiri prețioase de aur și pietre nestemate. Azi doar sprijineau cozile cam roase ale unor ochelari cu sticle grosuțe, dar cu rame colorate, într-un gest de cochetărie tardivă și cu siguranță fără răspuns din jur.

– Mamă Lina, ai nevoie de ceva?

– Nu, fetiță. Mi-e bine. Dumnezeu cu mila. El mi-e de-a dreapta și slavă Lui, nimic nu-mi trebuie.

– Ai bani?

– Ce-mi trebuie mie bani? N-am ce să fac cu ei.

– Hai, mamă, plătești și dumneata ce ți-o fi nevoia. Îți iei un zahăr, un ulei, un răsad, o lopată nouă, că, uite, asta veche e pe jumătate mâncată de rugină. Sau lapte pentru matale și pisoi.

– Lasă că-s bune toate, ține-i acolo la matale, că ești fată tânără și ți-or trebui mai mult ca mie, știu eu cum e la oraș, banii vorbesc în locul omului. Și dacă nu-i ai, nu trăiești.

– Mamă Lină, știm să trăim cu mai puțin, nu stă lumea noastră-n loc de banii pe care ți-i dau dumitale. Numai să te văd zâmbind, să plec și să nu mă îngrijorez că n-ai pe ce pune mâna la nevoie.

– Uite că zâmbesc, na! dacă asta te face fericită, oi zâmbi, ce mare lucru? În rest, ce pustiu de nevoi am eu? O găinușă de-mi face două-trei ouă am, o prună, un măr, un ceai de cozi de cirește sau de cozi de pătrunjel, o ciorbă de salată și o ceapă cu mămăligă și brânză mi-ajung o săptămână. Numai câinelui îi trebuie mai mult, da’ acum că i-ai adus boabe de-alea e prea bine, mulțumesc. Iar el știe, numai pe lângă tine șade când vii. Te iubește, sufletul nevinovat. Oricum mâncâm amândoi din ce este. Și cu pisoiul. Fetiță, când îmbătrânești nu mai ai nevoie nici de mâncare, că te învață Dumnezeu că nu e așa de important să mănânci nici mult și nici bunătățuri. Și nici stomacul nu mai vrea, de parc-ar fi ostenit să macine așa, degeaba. Numai să mai vii pe la mine, asta-mi doresc. Să nu-mi aduci decât o vorbă bună și să stăm așa, amândouă, să ne bucurăm de lumină și de frunzele încă prin pomi. Că se deschid Cerurile când intri pe poartă, așa, de parcă…

– De parcă ce, mama Lina?

– Ei, știi tu, fată bună. Știi.

– De parcă o vezi pe Maria?

– Pe ea. Te superi că-ți zic de ea?

– Doamne ferește, mamă Lina! Cum să mă supăr?!

– Parcă intră încununată cu coroana ei de flori de câmp așezată pe frunte și peste părul ei galben și lung din mătase de soare.

– Ți-e dor, mamă?

– Mi-i dor, fată. Mi-i așa de dor de nu mai dorm nopțile și numai pe ea o văd dinainte! Și se face de umblă prin casă în cămașă albă de noapte, să meargă să bea un pahar cu apă.

– O fi chiar ea, mamă.

– Nu știu, o fi. Că prea adie așa un vânticel când trece pe lângă patul meu, și când mă duc dimineața la cimitir îmi râde din poză a bună dimineața. Și până pe la amiază am spor în toate. Numai seara mi-i dor tare. Și noaptea, în fiecare noapte. Cred că de aceea și vine de pe lumea ailaltă, să-mi fie de alean. Mă mângâie și ea cum poate.

– Nu ești singură, mamă Lina. Ea e un înger și e cu tine mereu.

– Asta zic și eu. Și-aștept. Aștept să se îndure de mine Dumnezeu și să mă cheme în împărăția Lui, că nu i-am greșit cu nimic mai mult ca alții. Ori poate că da, că omul e păcătos și eu tot om sunt. Numai că vezi tu, fetiță scumpă, încă nu vrea. Că nu cred că a uitat de mine. Mi-o mai fi lăsat ceva de dus la capăt pe-aici și eu nu-mi dau seama. Și fără să vreau și să știu, iacă, trag de timp, deși să știi că aș pleca și mâine la Maria.

– Mamă, ce atâta grabă? Mai ales că Maria vine mereu, noapte de noapte. De ce să pleci? De câine cine mai vede? De găini? Pisoilor cine le mai împarte mâncare? Cine mai grijește roșiile și ardeii?

– Așa e, mamă, păcatele mele. Ai dreptate. Iacă, vezi? La noi ne gândim mereu, nu la alții. Și mai zici că-s om bun… Sufletele astea rămân ale nimănui.

– Mamă Lina, ești bună, nu mai vorbi așa.

Mama Lina se plimbă ostenit și-mi arată găinile, avea mai puține dar s-au înmulțit, că nu le taie. Le mai reglează numărul vreun dihor, vreo vulpe, că se zvonește în sat că intră vulpile noaptea prin bătăturile oamenilor.

Apoi mângâie cu palme mici și ostenite niște trandafiri pe care-i iubește ca pe ochii ei din cap. Au crescut din senin pe mormântul fetei, direct din inima ei, zice mama Lina. A luat niște pui și i-a adus acasă. Și s-au ridicat ditai tufele. Mă întreabă dacă vreau mărar, dacă am nevoie de mere sau roșii.

– Nu, mamă Lină, mulțumesc din suflet, dar avem. Sărut mâna. Să știi că aș mai sta cu dumneata, numai că trebuie să plec, se lasă noaptea și am ceva drum până acasă.

– Du-te, mamă, mergi în pace! Și nu te gândi la ce să faci pentru mine, că sunt bine. Prea bine. Doar să nu uiți că te-aștept, atât. Tu vii pe la mine și Maria mea se vede cu mama ta. Lucrurile le-a aranjat Dumnezeu numai bine.

Mama Lina a fost medic. Și-a pierdut tot neamul, de la părinți și până la cei doi frați și-o soră. I-a îngrijit pe fiecare cum s-a priceput și i-a condus apoi către casa lor eternă. Soțul a lăsat-o cu un copil mic, cu Maria, și-a fugit cu o asistentă mai tânără și fâșneață și dus a fost. S-a mai întors la ele numai ca să moară, bolnav și abandonat, când femeile pe care le iubise toată viața i-au întors spatele.

Iar Lina l-a îngrijit cu toată bunătatea. Numai că, înaintea lui, Maria s-a dus la liceu într-o zi și s-a înturnat cu o durere cruntă de cap. Și-a scos cununița de premiantă, s-a lungit să doarmă puțin și când să se întoarcă la mamă-sa, a rătăcit drumul spre Pământ, ajungând direct în Cer. Ori de boală ori de supărare sau poate de-amândouă la un loc, nici soțul ei n-a mai apucat ziua înmormântării Mariei, așa că Lina și-a adunat toată puterea și credința în Dumnezeu și-a făcut toate rânduielile, trimițându-i pe amândoi deodată în pământ, la odihnă, că aveau drum lung înainte, spre Rai.

Apoi a vândut apartamentul, și-a lăsat halatul într-un cui și-a plecat la casa bătrânească din satul bunicilor ei. A scos curentul electric, n-a avut nevoie de televizor, frigider sau radio, trăia ca la începutul lumii, cu ce-o hrănea pământul muncit de mâinile ei, cu vizitele zilnice la biserica mică și umilă din sat și la cimitirul îngust, la mormântul Mariei. Și mai ales, trăia dimpreună cu ceea ce purta în suflet.

Mai dădea câte-un sfat medical unuia și altuia, dar rar și numai ălora de se încumetau să i-l ceară, căci oamenii se cam fereau de ea, zicând că e nebună. Și nici ea nu le rupea ușile, trăia doar în ea însăși.

Când am cunoscut-o, a venit spre mine și mi-a zis așa:

– Mă văd pe mine în ochii tăi. Cine ești?

N-am știut să-i răspund. Dar nu cred că a avut importanță. Pentru că și eu, la rândul meu, m-am văzut cumva în ochii ei. Și cum, ca la țară, știam deja cine e ea, i-am zis cu toată deferența “doamnă doctor”.

Mi-a zâmbit și mi-a spus senin:

– Nu. Eu sunt Lina, mama Mariei. Mama Lina. Și nu te îngrijora, într-o zi o să afli și tu cine ești.

Acum plec. Și deja știu ce-o să urmeze. Mama Lina stă în poartă până când nu mai zărește mașina și face cu mâna. Apoi se întoarce în loc și își târăște târlicii până-n ușa casei din pământ ce stă să pice pe ea. Intră desculță. Suflă-n candelă și-și ridică ochii spre tavanul scund și dărăpănat, se roagă. Mai iese o dată, cheamă câinele și-l mângâie, îi duce apă proaspătă și lui și pune apă și la orătănii. Se împiedică de pisoi și-l ia în brațe, să-l bage-n casă. Câinele deja s-a instalat jos, lângă patul ei. Nu cred că mai mănâncă ceva, dar își primenește fața cu apă rece la lighean, își dezleagă părul lung până la brâu și-l piaptănă, apoi îl cocoață iar în vârful capului. Afară, Dumnezeu a stins deja soarele, așa că aprinde o lumânare lungă, din ceară maronie. Ia în brațe poza Mariei de la capătâi și se bagă în patul zdrențăros zâmbind.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curățește pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântează-mă, Doamne Dumnezeul nostru pe mine, păcătoasa. Și nu mă uita pe mine, roaba ta, pe Pământ. Facă-se voia ta, dar îți amintesc încă o dată  și încă o dată să mă chemi la tine, Doamne, și lângă lângă Maria mea. Mi-e dor…  Amin!

Și suflă în lumânare.

– Gata, Măriucă, suntem împreună. Nu-ți mai fie frică de beznă, au apărut stelele și Luna. Iar mama e mereu cu tine.

Apoi închide ochii zâmbind către fata blondă cu o cunună din flori de câmp pe cap ce se uită la ea.

 

 

București, 15 august 2016

 

Carmen Voinea – Răducanu – Visătorii nu mor niciodată

 

foto: O2DigitalArtwork Oldig Lady In The Path Of The Moon by O2DigitalArtwork

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea întâi

Înainte de încheierea unui an în care am scris, am scris, am scris și mulțumesc lui Dumnezeu am și publicat în sfârșit,  vreau să vă mulțumesc pentru tot, sunteți cei mai frumoși prieteni și cititori la care poate spera un autor la început de drum greu… Vă prețuiesc, vă respect și vă sunt recunoscătoare pentru tot curajul pe care mi-l dați, pentru toate vorbele pline de căldură și pentru toate bucățile din inima voastră pe care mi le-ați oferit cu atâta generozitate.

La mulți ani, oameni dragi! Să fim recunoscători pentru anul ce s-a dus și să-l primim cu iubire, încredere și speranță pe cel ce se apropie! Vă las în dar un prim fragment din viitorul meu prim roman, pe care-l voi publica în prima jumătate a anului viitor. Câte lucruri minunate se mai pot întâmpla în viața unui om pentru întâia oară, nu-i așa?!… Romanul se va numi “În ziua când va fi să vii”, iar mai jos aveți prima (din nou!) parte din Capitolul I, Copiii Apocalipsei. Vă iubesc, mulțumesc încă o dată și mereu!

 

 

 Capitolul I – Moștenirea

 

Partea întâi

 

“Gata, mai e un pic și dau năvală hienele. Șacalii. Viermii de cadavru se vor lupta pentru fiecare bucățică din coliva averii lui”, își repeta în gând, obsesiv, Cora. “Numai eu sunt o proastă, toată viața mea am fost o dependentă. Dependentă de părinții mei, de familie, de copii, de el, de poziția lui, implicit de banii lui. Numai că acum a-nțărcat bălaia, s-a terminat. Nu o să mă mai las călcată în picioare de nimeni, mă voi bate pentru drepturile mele și cu Tatăl Ceresc dacă va fi nevoie. Pentru drepturile mele, să fie clar. Copiilor nu le duc grija, ei sunt bine, vor fi aranjați pe viață. Numai că eu nu voi fi la mâna lor niciodată, și asta va trebui să le fie cât se poate de clar. Proasta a murit, trăiască cea care s-a deșteptat măcar acum, în al doisprezecelea ceas!”

Cora zâmbea enigmatic cum zâmbise mereu, toată viața. Numai că un fin observator ar fi întrezărit de data asta în privirea ei mereu calmă, o lucire metalică și tăioasă precum lama de Toledo a unui pumnal prețios, dar mortal.

– Doamnă Văleanu, aveți nevoie de ceva până ajunge toată lumea? Un pahar cu apă, un ceai poate? Notarul se foia protocolar în jurul ei, îndatoritor și ușor slugarnic.

– Serghei, sunt bine, stai liniștit.

“Poate cel mai bine din toate dățile când am fost foarte bine, își repetă ea din nou în gând. Vierme, deja îți freci mâinile cu gândul la taxele uriașe pe care le ai de încasat. Tu și jigodia aia perversă de frati-tu, avocatul diavolului. Numai că eu o să-mi iau catrafusele și o să te las dracului pe tine, pe el și pe toate slugile voastre care ne-au mâncat banii de 25 de ani încoace. N-aveți decât să vă găsiti alți fraieri. Voi fi li-be-ră! În sfârșit LIBERĂ!” Îi venea să urle de fericire!

– O cafeluță bună, doamnă Văleanu? îi susură cu glas prefăcut și mâțâit secretara, întrerupându-i visările.

-Domnișoară Mia, sunteți o drăgălașă, ca de obicei, dar nu, mulțumesc frumos.

“Ce tupeu! Curva-curvelor, de parcă n-ar mai ști că Dan a angajat-o la tâmpitul ăsta de Serghei, de parcă nu și-ar mai aminti că i-a încălzit patul bărbatului meu cine știe prin ce voiaj de afaceri!… Și, mai ales, de parcă n-ar fi sigură că eu știu tot! Dar deh, suntem niște vipere sociale, facem frumos și ne otrăvim singure cu propriul venin ca scorpionii, nu-l împroșcăm una asupra celeilalte, nu de alta, dar să nu ne știe lumea – cam așa cum gândeau pe vremuri și la țară, la mama mare. Rufele murdare le spălăm în familie, nu le scoatem din curte și ne ducem cu ele la râu, să ne știe tot satul. Evoluție maximă la oraș, ce să ne mai facem, ne-am dat naibii, suntem deja din alt aluat. Suntem doamne. Știu tot, păpușă gonflabilă ce ești, fir-ai a dracului de prefăcută! Știu tot, inclusiv că așa era Dan, filotim, nu putea doar să vă reguleze pe voi, toate târfele, după ce vă agăța prin vreun club și să vă dea bani de-o rochie, trebuia să vă construiască și un viitor onorabil, că poate-i ridicați când n-o mai fi și-o statuie, în chip de salvatorul pițipoancelor venite cu pluta de la dracu’-n praznic direct la București.”

– Serghei, mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, dragule, dar nu vă mai panicați cu toții, chiar sunt în regulă, nu vreau nimic.

Serghei Lazarovici, evreu rus aterizat în România cu părinții când era copil, via Basarabia, venea dintr-un neam lung de notari și avocați cu tradiție. El era notar și fratele lui, Mihail, avocat, că ce-ar fi putut să fie altceva la ei în neam? Împreună aveau cea mai bună casă de avocatură și cabinet notarial din București, cu un portofoliu de clienți de top, de invidiat. Serghei știa exact ce-i în mintea Corei, dar nici că-i păsa, nici măcar o ceapă degerată nu dădea pe toate insultele din gândurile ei. În definitiv, Dan fusese un domn și prietenul lui cel mai bun, iar ea era total inexistentă pe-atunci. Și cum va fi și de-acum înainte, deoarece lui nu i se opreau afacerile-n loc de ea și mai văzuse de câteva ori în viață filmul ăsta: văduva bogată, încă damă bine, o ia din loc către zări mai calde unde speră să trăiască tot ce n-a trăit la timp, alături de vreun gigolo drăgălaș dar prost ca noaptea. Iar la final, ori moare pe paie pentru că băiatul era cretin până la banii ei, ori îi pocnește o venă-n cap și cade lată la vreun joc de rummy printr-un cartier de lux pentru hodorogi ce-și molfăie ultimele acțiuni vândute în pierdere.

– Sărut mâna, doamnă Văleanu. Nu insist, zâmbi el cu eleganță, dar mult mai reținut.

– Serghei, mi se pare mie sau suntem în întârziere? Avionul lui Tony trebuia să aterizeze acum o jumătate de oră, am trimis chauffer-ul la aeroport să-l aducă, tocmai ca să nu avem surprize. Iar Daria trecuse de mijlocul autostrăzii Soarelui acum mai bine de un ceas, ar trebui să cam apară. Cât despre restul, sper că au înțeles bine ora, că văd că niciunul nu a apărut încă, încercă subtil să-l tragă de limbă Cora. Enfin…

– Ajung ei, doamnă Văleanu. E un trafic infernal, nu toată lumea e punctuală și își ia măsuri de precauție ca dumneavoastră. Iar eu mi-am blocat toată după-amiaza, nu mai am nicio întâlnire.

– Serghei, ești un delicat, îți mulțumesc. Probabil că sunt multe de pus la punct.

– Vom vedea, nu știm asta, alunecă grațios în afara discuției despre moștenire Serghei.

“Șarpe ce ești, ba știi cât se poate de bine, tu ești executorul lui testamentar, tu știi toate afacerile și toate documentele lui Dan, tu știi tot, împuțiciunea pământului, cu tine a manevrat tot și toate. Cu tine și cu animalul ăla de Mihail. Tot ce-a însemnat vreodată act a trecut pe la voi, în special pe la tine. Absolut toate minciunile i le-ai ascuns, și ceva îmi spune că și niscaiva bani de care n-am avut niciodată habar. Nu-i nimic, a venit momentul să aflu tot ce-am bănuit, ba chiar și tot ce n-am știut vreodată. Iar după ce-o să iau tot ce-mi aparține de drept, o să-mi iau înapoi și viața furată. Păcat de tinerețea mea netrăită, de anii pierduți lângă un om rece ca un sloi de gheață, ani în care aș fi putut să mai fiu fericită și nu am avut curajul s-o fac. Dar acum s-a terminat. N-am nicio luptă de dus cu viermii care vor veni la moștenire, ce-i al meu e pus deoparte și nu voi ceda niciun milimetru din ceea ce mi se cuvine, lucrurile sunt cât se poate de clare în privința asta.

– Domnule Lazarovici, au intrat în curte, ciripi domnișoara Mia.

– Cine?

– Șoferul cu domnul Tony și mașina domnișoarei Daria.

– Restul nu?

– Invită-I pe Tony în sala de consiliu, ocupă-te de el. Și pe Daria. Servește-le o cafea, ceva.

– La cine te referi când spui restul, Serghei? Cine trebuie să mai vină? tresări Cora. Copiii sunt aici.

– Câteva persoane care au făcut cereri de acceptare în mod expres a moștenirii.

– Excuse me? Ce persoane? Și ce înseamnă câteva? Și asta cu “acceptarea în mod expres” a moștenirii ce mai e? surâse strâmb din buzele impecabil rujate Cora.

– Sunt persoane perfect îndreptățite să participe la masa succesorală, doamnă Văleanu.

– Serghei, tu-ți bați joc de mine? Despre ce vorbești? Și, mai ales, despre cine?! bătu Cora abia imperceptibil din piciorul fin încălțat cu pantofi Chanel.

– Doamnă Văleanu, stați liniștită. O să vină toată lumea și apoi veți înțelege.

“Deci, așa cum am presupus, javra asta minte cum respiră, știe exact că vin toți vulturii să se înfrupte din cadavru și nu-mi spune nimic. Vine sigur și nenorocita aceea de Ilinca, cumnată-mea. Cu toată haita ei de plozi idioți și bețivul de bărbată-su. Și n-o să lipsească nici Vlad, mațe fripte, oaia neagră și puturoasă a familiei, un găinar și-un mort de foame, are nevoie la maximum de bani, chipurile are copil de crescut, de parcă i l-ar fi făcut Dan și trebuie să-l ridice cu banii lui. Și coțofana aia de nevastă-sa, disperată că nu s-a măritat cu fratele care trebuie, aia ar pune ghearele ei de țoapă și pe găina de pe ouă dacă ar avea vreo agrafă lucitoare-n pene. Niște păsări de pradă cu toții, nu i-ar mai răbda pământul! S-a gândit cineva că cea mai îndreptățită moștenitoare, moral vorbind, sunt eu? Eu și copiii mei, atât. Iar eu, în mod special. Că l-am suportat cu toate minciunile lui, cu toate trădările lui, cu absențele și răceala lui, cu lipsa lui de iubire și căldură umană. Că mi-am sacrificat viața și talentul ca să-i fie lui bine, ca să poată face el avere în pace și liniște, ca să devină important, ca să fie puternic și de temut. Dar cine se pune în pielea mea? M-au văzut mereu zâmbitoare, adică fericită în mințile lor înguste de imbecili și de reduși. N-au înțeles nicio secundă problemele mele, durerile mele, nefericirea mea. “Ia uite, e mereu coafată”, parcă o aud pe toanta de Ilinca. De parcă coafura ține loc de bucurie. De parcă hainele de firmă te iau în brațe și te mângâie, de parcă Louboutin-i te scapă de gânduri negre și fac dragoste cu tine. “Stăteai numai la hoteluri de 5 stele”, ar grohăi porcul ăla de Vlad. Da, dobitocule. Singură sau cu prietenele, alte neveste la fel de “fericite” ca mine. Că soțul meu iubit avea afaceri și-n vacanță. “Afaceri” de unde se întorcea rupt de oboseală, băut și mirosind a parfum franțuzesc turnat cu tona pe ea de cine știe ce call girl, de nu se ducea nici după 5 dușuri și mirosea și iarba după ce-o călca în picioare. Dar ce știu ei? Mă privesc ca pe o intrusă, de parcă Dan nu mi-ar fi fost soț mai bine de 30 de ani, de parcă le-aș lua lor ceva de la gură, de parcă averea noastră ar fi de drept doar a lor. De parcă Dan nu ar fi ajuns milionar datorită familiei mele, cu ajutorul tatălui meu și a tuturor legăturilor lui, de parcă nu tata, cu relațiile și banii lui l-ar fi ridicat până la cer, de parcă nu eu aș fi câștigat primii bani adevărați pentru familia asta. De parcă singur ar fi urcat cu același aplomb scara socială și n-ar fi muls caprele pe toloacă la Buzău sau n-ar fi bătut discotecile la munte și la mare cu haita lui de neinsprăviți la agățat pipițe până l-ar fi lăsat puterile.”

– Serghei, eu m-am plictisit de așteptarea asta, nu-i normal să întârzie toată lumea și eu să stau aici ca proasta după ei.

– Puțină răbdare, doamnă Văleanu. Numai puțină.

“De parcă nu asta ai făcut toată viața până acum, madame Văleanu, o fulgeră cu o privire deloc îngăduitoare Serghei. Așteaptă, că habar nu ai ce va să vină și cam cum o să te pălească. De asta ai și apărut mai devreme, când tu întârzii mereu peste tot, ai sperat că poate afli ceva de la mine înaintea lor. Când o zbura porcul! Oricum ieși de-aici bogată, n-ai decât să te dai cu fundul ăla plat și osos de pământ până nu mai poți, cui îi pasă de figurile tale? Ai noroc că ai rămas toată viața în acte nevasta lui Dan, să te duci să dai acatiste la mănăstiri pentru asta. Că nu te-a iubit? Ai știut tot timpul și nu ți-a păsat, de ce nu ai divorțat dacă ai fost așa de nefericită? Îți zic eu de ce, că doar nici tu nu l-ai iubit, știi prea bine. Ai stat lângă el cu forța pentru că te-a durut capul numai de poziția socială pe care ți-o asigura numele lui Dan Văleanu, de banii pe care a știut mereu să-i înmulțească, de diamante, de casele de lux pe care ți le cumpăra aiurea pe planetă numai ca să scape de tine și de miorlăielile tale insuportabile și de răutățile la chintal pe care i le serveai mereu, de aia! I-ai ținut copiii departe, le-ai interzis să calce pe la “neamurile proaste ale lui tac’tu de la Buzău”. Nu-ți amintești că așa le spuneai, nu? Așa că mai lasă figurile astea, că la mine nu țin. Poate să-i prostești pe alții, dar nu pe toată lumea, mai știm și noi câte ceva despre tine. Așteaptă, năpârcă. Taci și-așteaptă. Nu ești mai cu moț ca alții. În niciun caz pentru mine. Și de fapt, pentru nimeni altcineva în afara sateliților ce gravitează în jurul tău și-ți acceptă toate mizeriile din cine știe ce interese meschine.”

– Doamna Ilinca a apărut cu soțul și domnul Vlad e și el cu soția.

– Ocupă-te și poftește-i în sala de consiliu și pe ei, Mia.

– Asta înseamnă că suntem toți, Serghei. Hai să mergem, interveni Cora.

– Mergeți, doamnă Văleanu, vă rog. Sosesc și eu în câteva momente. Vă las mai întâi să vă salutați familia.

Cora pufni disprețuitor, își luă poșeta pe braț și se ridică cu un aer maiestuos de pe fotoliu. Mitocanii, așa cum le zicea ea și cum prevăzuse dealtfel, erau deja aici.

– Mda, Serghei, neamurile proaste de la Buzău ale lui Dan sont ici, au venit cu cățel și cu purcel, de parcă nu se putea fără ei. Mă mir că nu și-au atârnat și plozii de brăcinari. Mă-sa n-a venit și ea? Cum, nici mătușă-sa? Eu zic să le aducem și pe ele, le facem o invitație cu lăutari, să se simtă ca la ele pe ulița satului. Amânăm cu o săptămână deschiderea actelor, să aibă timp să meargă la coafor și să-și pună și copitele la înmuiat, să le iasă nămolul de sub unghii și dintre crăpăturile călcâielor. Mon Dieu!

– Doamnă Văleanu, vă rog să vă controlați vocabularul. Dacă nu în prezența mea, măcar de față cu ceilalți. Nu avem nevoie de circ, suntem oameni civilizați. Și-apoi, sunt bani destui pentru toată lumea, sugeră Serghei Lazarovici cu un soi de diplomație menită să o liniștească.

– Serghei, dear, ține lecții de bună cuviință cui are nevoie. Eu mă lipsesc. Mai ales că știu prea bine cu cine am de-a face. Și banii nu sunt niciodată destui, asta s-o știi de la mine – în cazul în care un evreu mai are nevoie de vreo sugestie referitoare la partea materială a vieții și nu o știe încă din neam.

– Doamnă Văleanu, nu porniți un război inutil și de care nu are nimeni nevoie, suspină Serghei dezarmat de răutatea fără limită a Corei. Știți prea bine că Dan și-a lăsat absolut fiecare leu în perfectă ordine, că dispozițiile lui sunt clare și că voi face absolut totul ca ele să fie respectate întocmai după ultimele lui dorințe și după litera legii.

– Scutește-mă, Serghei, de cette morale pure. Nu-mi faci tu mie ordine nici în conturi și nici în familie. Niciodată. Nici acum, nici în viitor. Litera legii pe dracu’! Grosul averii e al meu și al copiilor mei, restul n-au decât să se ducă la muncă dacă vor bani. La arat, la semănat, la muls vaca, la rânit cocina porcilor, treaba lor, nu mă interesează. Ideea e că c’est fini la comédie, au tăiat destulă frunză la câini până acum, i-a ținut Dan în spate suficient. Eu nu am de gând să le dau un leu, gata cu pomenile. S-a închis sezonul la cerșeală, s-au dus dracului Moșii de vară, de iarnă, de primăvară și de ce anotimpuri or mai fi ei pe la țară, pe la Buzău, da?

– V-am făcut o sugestie pentru protecția și liniștea dumneavoastră, dar evident că veți face cum doriți, abandonă dialogul absurd Serghei.

“Doamne, ce-o fi văzut Dan la dracul ăsta de femeie? Oare la ce i-or mai trebui atâția bani, când are suficienți să se lăfăie în lux până închide ochii și tot mai rămân și după aceea? Mai ales că Dan s-a și lăsat furat de ea cu mărinimie și s-a prefăcut că habar nu are de conturile ei secrete. Răutatea asta n-a făcut-o niciodată fericită și nici de-acum încolo n-o să-i meargă mai bine dacă nu se liniștește. Dane, dacă o fi vreo viață de dincolo de mormânt, ascultă bine la mine: ai trăit exact așa cum trebuie, să nu regreți nimic din ce-ai făcut, poate doar ce n-ai făcut!”, filosofă Serghei în mintea lui, încă șocat de ce-a auzit din gura Corei Văleanu.

Cora își netezi rochia elegantă și scumpă cu două mișcări scurte din palme, își sumeți spatele de parcă înghițise brusc o coadă de mătură și deschise ușa către biroul asistentei lui Serghei.

– Mademoiselle Mia, vă rog să mă conduceți și pe mine în sala de consiliu. Abia aștept să-mi văd familia reunită, mi-e un dor de ea ca de o unghie încarnată! 

– Vai, doamnă Văleanu, se poate? Cum să nu, cu mare plăcere, sări fata îndatoritoare din spatele biroului ei.

– Ia zi, Serghei, va fi și duduița Mia în sala de consiliu? Dacă tot suntem în familie…, mai aruncă Cora o ultimă săgeată otrăvită înspre Serghei întorcându-se din prag.

Serghei Lazarovici nu-i răspunse, era inutil să te pui cu o pisică sălbatică turbată. Dar rămase privind gânditor și zâmbitor în urma ei. Până la urmă, cine va râde la sfârșit, va râde mult mai bine, deși nici asta nu era important. Important era ca dreptatea să triumfe. Iar el va avea grijă ca asta se se întâmple, așa cum îi promisese cu ceva timp în urmă prietenului său de-o viață Dan Văleanu.

 

Va urma

 

București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Spiral of Life, photography by Bojan Jevtić

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Calea rătăciților

gothic-love-dark-x-id-10462761
Mi-e dor de niscaiva oameni imperfecți. Așa, ca mine.
De cei ce încă se mai caută, încearcă să se descopere în fiecare clipă și n-au țopăit direct spre concluzii dogmatice și aiuritoare de-îndată ce s-au trezit scăpați în cap în vâltoarea vieții.
Îmi lipsesc pământenii ce nu-și repetă în oglindă clipă de clipă “sunt cel mai frumos din orașul acesta”, n-au tulburări de comportament și accese patologice de narcisism de s-ar pupa în oglindă de dimineață până-n seară de frumoși și perfecți ce sunt.
Mi-e drag să stau lângă cei ce sunt mai puțin semizei și cât se poate de umani. Să fiu împreună cu ei, ființe de-o simțire cu mine, plămădite din carne, sânge, zâmbet și lacrimă. Să stau cu oameni ce sunt supuși greșelilor personale, dar nărăvași, neîmpăcați cu propria lor natură. Cu cei ce-s loviți atât de erorile lor cât și de cele ale altora. Dar iertători și aspiranți la un dram de înțelepciune. Ce-s măcinați de îndoieli, de ratări, de visuri spulberate. Dar știu să mai râdă, să mai creadă, să mai spere și, mai ales, să mai iubească. Și sunt mai puțin extraordinari și mai mult normali. În toate.
Mi-e dor de oameni obișnuiți, cu bunele și relele lor, cu idealurile lor firești, cu picioarele adânc sădite în pământ și cu visurile agățate de colțurile Lunii, așa cum mi-e dor, zi de zi, de fluturi multicolori ori de cearcănele atât de vii ale cerului – curcubeie pline de apă și de lumina soarelui.
Mi-e dor de o viață firească, lină, unde să nu mai simt cum mă pierd de oameni. De o existență fără căutări dramatice și nătânge, fără brațele singurătății înfășurate strâns în jurul nopților cu mantii bătute în stele.
Râvnesc să calc peste zile într-o cadență domoală, călâie, plină de o liniște spartă doar de fâlfâitul aripilor vântului de miazăzi și de glasurile cristaline ale păsărilor – drumeți rătăciți, ca mine, în zborul lor spre un orizont prea îndepărtat, acolo unde se află țărmul pe care se vor regăsi toți cei cândva pierduți.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Descântec de dragoste

The_girl_in_the_mirror_by_louise_rabey-d5wtyu5

Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

 

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un alt fel de Tu

shadow-17_large

Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.

 

București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro