Dragii mei, vă scriu din Varșovia, dintr-o confortabilă și însuflețită cameră de hotel, într-o zi de mare sărbătoare creștină – este Duminica Floriilor la catolici, iar Polonia este, după cum știți, o țară majoritar catolică. Străzile sunt invadate așadar de oameni cu ramuri în mâini, îmbrăcați sport, colorat și vesel, iar în fața hotelului în care mă aflu o fanfară înțolită festiv cântă cu foc și crez artistic nezdruncinat melodii ce par desprinse dintr-o lume veche, demult apusă. Una pe care mi-o imaginez mereu în visurile mele romanțioase.
Am un sentiment ciudat aici, în orașul acesta de o frumusețe absolut tulburătoare. Mă simt pierdută. Ca și cum m-aș fi rătăcit cândva și cu toate că mă caut cu înfrigurare de ceva vreme, nu mă găsesc nicăieri, nici măcar în cel mai tainic cotlon al propriei mele inimi sau în vreo tainiță din adâncul cugetului meu.
Mă simt de parcă cineva m-ar fi furat mie însămi și m-ar fi ascuns în cea mai fantomatică și îndepărtată genune. Și din care, chiar dacă printr-un noroc nebunesc m-aș regăsi, mi-ar fi aproape imposibil să mă strecor afară într-o încercare smintită și derizorie de a mă sustrage propriului meu destin.
Pe fereastra joasă a camerei mele văd clădiri vechi cu ornamente aurii, absolut fermecătoare, dar cerul mi-e ascuns privirii, ar trebui să-mi așez și sufletul dimpreună cu trupul în genunchi ca să-l pot afla. Obligatoriu privind spre înalt, ca și cum cerul cel de toate zilele și nopțile nu mi-ar mai fi egal, ca și cum s-ar fi cocoțat cu îndârjire cel mai sus cu putință, dincolo de vârfurile ascuțite ale palatelor solemne și maiestuoase ce se aștern de o parte și de alta a străzii largi, pietruite, pe care o văd foarte clar, pentru că pământul e pentru mine, doar el mi-e accesibil. După ce mi-am odihnit privirea pe rânduiala și liniștea arhitectonică de dincolo de geam, pe chipurile oamenilor senini, pe geometria perfectă a pietrelor de pavaj, cu o cană plină ochi de lapte cu cacao fierbinte, cu gust de copilărie ținută strâns în palme, văd la orizont zâmbindu-mi prietenos dimineața, iar acoperișul lumii s-a albăstrit pe ici, pe colo. Departe de casă și de tot ceea ce-mi e familiar, gândurile-mi aleargă dezordonat și nătâng de la o întâmplare la alta, dar toate cu un numitor comun: dorul.
Da, mi-e dor de mine. Și-aici, printre străini, într-o zi atât de parfumată cu sentimente amestecate, cea mai puternică mireasmă este aceea a dorinței de a pleca mai departe de unde mă găsesc, de a porni ca un explorator nebun, convins de adevărul său, prin cele mai încâlcite și primejdioase păduri virgine, în căutarea mea.
Stiu că sunt împrăștiată în toate cele patru zări, că m-am apucat să salvez tot ce s-ar mai putea mântui de primejdiile vieții pe o rază de câteva fericiri distanță, ca și tot ce strigă ascuțit și își întinde brațele larg deschise înspre mine. Și-am făcut-o fără să mă protejez, fără să intuiesc propriu-mi dezastru derivat de lipsa mea de lângă mine, lăsându-mi împlinirile lăuntrice la îndemâna deșertăciunilor de tot felul, amăgindu-mă că mie nu mi se poate întâmpla să fiu luată de vreo apă, că eu rămân ca o stâncă dură, de nezdruncinat în vâltoare.
Și-am greșit.
Stând aici, la fereastra mea suspendată imediat sub acoperișul lumii de sfârșit de martie, din Varșovia, am colindat în căutarea mea pe câteva drumuri din amintiri: am ajuns până la marea cea mare și pe țărmul ei pustiu azi și-atât de viu ieri, apoi m-am ridicat până la lună și la stele, în colțul meu și numai al meu de cer. M-am așezat apoi, ostenită, pe sub câțiva tei din copilăria mea ieșeană. Zâmbind frunzelor răscolite de vânt, tentative de singurătate răzvrătită.
Totul merge bine – peste tot lăsasem bucăți consistente din mine. Le adun cu blândețe, fără reproș, le așez la locul lor, ca într-un vechi mozaic, le lutuiesc, le mângăi cu vorbe calde, de aducere aminte. Pare că funcționează.
Însă, normal, n-am timp să caut acum mai departe. Mă opresc.
Dar o să mă întorc curând la mine.
Varșovia, 29 martie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.