Ceasul

 

 

Cu foarte mulți ani în urmă, cam prin 2003-2004, pe când sora mea umbla cu serviciul cam pe toată planeta (v-am mai povestit eu despre sufletul ăsta de om, e o prietenă atât de bună că e mai mult decât o soră pentru mine), printre multe alte cadouri pe care le-a adus tuturor celor dragi, când a venit acasă în vacanță, a fost și un ceas pentru mama ei, un ceas grozav de arătos. Negru, nici mic și nici mare, cu cifre romane din sfert în sfert de oră, cu un cadran tot negru și marginile exterioare bătute în strasuri. Foarte frumos. Era o mică bijuterie și purta și numele unui brand internațional – de lifestyle să zicem, nu de orologerie – , așadar mama ei, cu o inimă mai prețioasă ca un bulgăre de aur dar deloc răsfățată de viață, o femeie minunată și care muncise pentru fiecare leu pe care-l avusese vreodată, plutea în al nouălea cer și mereu se lăuda cu ceasul ei bine tăinuit în cutia lui originală, așezat la loc de cinste și mare ascunziș în șifonier.

Cum ne țineam companie una alteia o dată sau de două ori pe săptămână, ea fiindu-mi mie mama pe care o pierdusem și eu ei mult prea depărtata sa fiică, vorbeam mereu câte în lună și în stele, așezate la măsuța din bucătăria unde mă aștepta de fiecare dată cu tot felul de bunătăți așternute dinainte-mi. Și mereu, aproape invariabil, îmi spunea cât de mult îi place ceasul ei și eu o întrebam de ce nu-l poartă dacă e bijuteria ei favorită, de ce nu se bucură deplin de el dacă tot îl iubește așa de mult. Îmi răspundea întotdeauna că e așa de frumos că aproape nu-i vine să creadă că e al ei, că ea are așa ceva deosebit. Și că o să-l pună la mână doar la ocazii deosebite, făcându-mă de fiecare dată să o întreb cam care crede ea că vor fi acelea, că nu pleacă niciodată nicăieri în afară de drumurile obișnuite – la piață, la supermarket, în parc, ori în vizită la sora și mama ei.

Nu știu dacă trecuse un an de la ziua când l-a primit cadou când, în mai puțin de două luni, după o scurtă dar cumplită suferință, mama prietenei mele surori a plecat într-o lume, sperăm noi cu toții, mai bună. Iar când am primit ceasul ACELA cadou, am ajuns acasă și am plâns îndelung uitându-mă la el, cum rămăsese singur, fără stăpâna lui iubitoare și grijulie și era așezat cuminte, nou-nouț, în cutia lui frumoasă. Și l-am purtat cu bucurie zi după zi, până când habar nu am de ce nu a mai funcționat. Așa, parcă să recuperez toate ocaziile acelea pe care ea le pierduse pentru totdeauna.

Știu exact ce fel de ceasuri sunt pe lumea asta și la unele știu chiar și care le este valoarea materială – de la Patek Philippe, Ulysse Nardin, Rolex și Vacheron Constantin și până la fake-urile grosolane sau no name-urile care se comercializează oriunde pe pământ. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, niciun ceas nu va avea pentru mine o valoare mai mare ca cel primit de mine după moartea mamei surorii mele – deși sora mea mi-a mai făcut cadou un ceas între timp, chiar anul acesta, de ziua mea. Dar ceasul acelei femei minunate, ceasul mamei ei… pentru mine e inestimabil. Pentru că e o poveste. E o amintire neprețuită. E o lecție de viață. E înțelepciune câștigată. Pentru că e iubire. Și e o legătură nevăzută între mine și sora mea. Și mai ales pentru că unele lucruri au suflet. Simt eu.

În perioada extrem de lungă de timp cât a fost defect, ceasul a stat cuminte în cutia lui originală așteptând să fie dus la doctor. Nu l-am uitat niciodată iar cu câteva zile înainte de ziua mea din acest an, după ce a fost readus la viață de un meșter priceput și care a înțeles povestea lui, am inceput iar să-l port. Mereu. Pentru că fiecare zi este specială, fiecare clipă este unică și pentru că nu vreau să mă trezesc cândva că am lăsat lucrurile frumoase departe de mine, așteptând ocazii să le pot trăi. Că le-am așezat în șifonier și m-am bucurat de ele doar știindu-le acolo, crezând, greșit, că anumite întâmplări sunt prea frumoase pentru mine, pentru a fi ale mele deplin. Că sunt prea măruntă pentru minunile care mi se pot întâmpla în viață. Că sunt prea săracă pentru ceva extrem de frumos. Că mă pot resemna renunțând la fericire, pentru că ceva atât de rar, unic, minunat, parcă nu mi se cuvine.

Ba mi se cuvine. Zi de zi. Clipă de clipă. Nu din lipsă de modestie mi se cuvine, ci tocmai de aceea, din înțelegerea cu adevărat a modestiei – dacă Dumnezeu sau soarta a îngăduit să fiu fericită, cine sunt eu să nu primesc ceea ce mi-a fost hărăzit? Fie că este vorba despre o mână întinsă cu sinceritate, o vorbă de alin, o durere, o mângâiere, o iubire, o lacrimă, o Lună plină.

Ori măcar o fericire. Fie ea și măruntă. Neînsemnată. De-o clipită. Sau, Doamne-Ți mulțumesc, de-un ceas.

 

 

București, 13-14 mai 2017

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

În memoria unei femei de o bunătate sufletească și o blândețe cum prea rar se mai fabrică, mama mea adoptivă, Margareta.

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro