“Şi atunci, (n.a.: omul) după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.“ Emil Cioran
Inima mea era deja afară, departe, se scălda în ploaia rece cu brațele întinse a rugă înspre cer. Apoi se oprea, își rotea ochii larg, fixând un punct îndepărtat. La o chemare venită de nicăieri, pornea iar. Alerga haotic, cu ochii larg deschiși și picioarele amputate, traversând piețe și străzi inundate de oameni tăcuți, străini și indiferenți.
Toată apa cerului și pământului îmi înecase ochii naufragiați în acel diluviu universal, toată pulberea argintie de stele căzuse din noaptea vie peste părul meu și întreaga lumină radiind dinspre fața ascunsă a Lunii îmi înțepa cu raze ascuțite obrajii atinși cândva de grația tinereții.
Iar Iubirea se chircise în poziție fetală, dureros de însingurată, în mijlocul Raiului, dispărând mai apoi, încetul cu încetul, într-un soi de pâclă.
În urma mea, nemișcate și golite de orice sentiment, amintirile mă priveau cu tristețea unei neprihănite neputințe, în timp ce se închideau cu zgomot sec ambele Porți ale Raiului.
Aducerile mele aminte zâmbeau.
*
Lacul vălurit cu ape caline, terasa veselă cu lemnul podelelor rașchetat de mii de pași omenești, sălciile cu plete șfichiuitoare, despletite ca-n noaptea nunții, fetele cu trupuri filiforme de trestii, bărbații cu ochi șăgalnici, senini, detașați – toate acestea se opriseră undeva, departe, în urma mea, demult tare, în amintirile mele dintr-o altă viață, una plină de o fericire pe care nici măcar n-o intuiam pe-atunci.
Toate mă priveau cu ochi goi, împietriți, ca într-un joc copilăresc în care, la comanda cuiva, totul încremenește. Ori de câte ori îmi întorceam capul să privesc în trecut, fetele își aruncau părul lung pe spate, bărbații râdeau îngăduitor, sălciile își porneau lamento-ul, lacul se învolbura. Însă, după o fracțiune de secundă totul redevenea imobil și continua absurd, ca un dans între ființă și neființă, între mișcare și nemișcare, o bucurie și-o lacrimă în memoria mea afectivă.
Încercam să rup iluzia mecanică și rece și iar mă uitam înapoi spre fericita Iubire, maestra de ceremonii din mijlocul jocului: nimeni nu rostea un cuvânt, cu toții erau tăcuți, mișcându-se ritmic, sacadat și repetitiv ca într-un dans al roboților, un perpetuum mobile abracadabrant, năucitor, hidos. De parcă nimic nu mai trăia, totul murise și renăscuse într-un fel de proiect absurd, al unui nebun, cu viziuni stâlcite, fantasmagorice.
Sub bagheta lui răutăcioasă, viața mea din trecut se transformase într-o imitație, aberantă metamorfoză, rod al unei minți deviate, bolnave.
*
M-am trezit buimacă, ciupindu-mă și-apoi făcând cale-ntoarsă, alergând bezmetic către prezent, căutând să ating realitatea concretă cât mai grabnic, zorind către orice simțământ imediat, oricum ar fi fost acela, fie chiar și de angoasă patologică. Dar de-acum, din timpul real.
Și-am sfârșit exact ca la început: alergând în cerc pe străzi acoperite de ape, cu oameni reci, cu toții tăcuți, mișcându-se la ralanti, cu chipurile acoperite de măști albe ca varul, impersonale.
Sub una dintre ele, sunt sigură, exact ca și-atunci, se ascundea de mine Iubirea. Cea pe care o doream și de care încercam să mă agăț cu disperare, într-o încleștare febrilă dar durabilă de mozaic chinezesc. Unul pierdut și reinventat, din piatră de râu. Și măcar pentru o singură dată câștigător al jocului, nemuritor.
Dar oamenii treceau pe lângă mine, volatilizându-se în pâcla dintâi imediat cum încercam să pătrund cu privirea dincolo de mască, într-o rugă inutilă.
Ia-mi mâna. Oprește-mă.
*
Iar Porțile s-au închis din nou, uitându-mă afară.
Agățată cu degete frânte de grilajul lor, priveam ca un copil necăjit spre paradisul pierdut. Fără să înțeleg unde se duce Iubirea când se duce.
București, 27 martie – 2 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
