Un nou început

 

 

„Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.” – Khalil Gibran

 

 

La colțurile serii, în asfințit, tăcerile devin ușoare precum aerul, iar sunetele parcă au plecat să se culce odată cu vacarmul de peste zi. Au lăsat în schimb puțină tristețe și câte o lacrimă atârnată greu de gene, de parcă s-ar ține cu dinții de plutire evitând prăbușirea în gol.

La colțurile serii, fericirile trecute par a se întoarce acasă răsucindu-se cu o piruetă elegantă în ele însele, înmiresmate cu toate culorile soarelui care pleacă să apună într-un vis. Însă, mereu, uită drumul spre căminul pe care l-au umplut odinioară cu viață și credință.

La colțurile serii, lămpile așteaptă cuminți nașterea stelelor ca să-și ia astfel lumină din univers iar bucuria începe să amorțească sperând, deznădăjduit altfel, într-o resuscitare niciodată târzie, chiar și-n noaptea cea lungă.

La colțurile serii, iubirile pleacă de la noi și se pierd până să ajungă la destinație. Rătăcesc calea spre Pământ și umblă de năuce de colo-colo, fără busolă și aparent fără nicio țintă știută, mângâind adesea inimi seci aciuate pe niște planete lipsite de orice formă de viață.

La colțurile serii stă mereu o femeie ca mine și ca tine, cu ochii acoperiți de un zâmbet melancolic, privind către Cer spre ultima lumină ce vine dinspre soare înspre lume și apoi, rotindu-și ochii, cu o mișcare mecanică, cu încredere oarbă, către întunecimea cea mare ce va să vină. Unde o așteaptă, îmbrăcată în Lumină, Luna.

La colțurile serii viața arată ca un perpetuum mobile, ca o iubire fără de regrete, ca o năzuință fără de sfârșit către bine și mai ales ca un dor de neostoit. Ca un nou început. Ca un fel de mântuire.

 

București, 14 martie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto: DeviantArt – Light in the Dark by spiritdsgn

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*