Nu sunt perfectă

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*