Scrisoare Evei

972332_233526986837611_6732624708733072848_n

Ești dependentă de toate mizeriile astea deșarte – poți să le pui ce nume vrei, de la stima celor din jur și până la imposibilitatea de a fugi în lumea largă, de ceea ce ți s-a împlântat în minte și în inimă, deși e imposibil să fugi undeva fără de tine. Și, uneori, te-ai întoarce înapoi în grote numai să nu-ți ghicească cumva, careva, gândurile pe care le ai despre ratările-ți remarcabile, neîmplinirile întristătoare care te macină, visele năruite în așteptare fără sfârșit, speranțele spulberate în cele patru vânturi și iubiri fugite de-acasă cu viteza supersonicelor.
Te încui în camera ta, îți zbieri frustrările în perne, neauzită de nicio ureche (nepăsătoare ar fi și de-ar asculta, oricum), îți urli durerea tuturor pereților de piatră constrânși să-ți afle jelania, iar la final, îți muști limba de disperare, să nu mai poti astfel scoate niciun sunet pe care să-l știi doar tu și tăcerea din jur.

Când durerea s-a mai îmblânzit oarecum, te iei iar cu viața și, din când în când, te faci că uiți.
Uiți urletul, dar îți mai amintești ce l-a provocat.
Dar eu ți-aș zice, dacă aș putea, să treci prin viață cu fruntea sus, cu bucurie, orice-ar fi! Ți-aș zice, dacă m-ai asculta, să fii mândră-n toate cele și te-aș ajuta să vezi cu ochii tăi cât ai fi de frumoasă dacă ai avea mai multă încredere în tine. Și ți-aș vinde și niște ași, să-i ascunzi bine în mânecile tale mătăsoase, unduitoare.

Te rog!
Fii și tu mai țanțoșă, nu umbla ca miloaga cu privirea-n țărână și cu sălbatica-ți coamă căzută grămadă peste ochi. Șezi dreaptă, împinge-ți nasu’ ăla bine de tot spre înaltul cerului, străpunge orizontul cu vârful bărbiei, trage înapoi de umeri că au adormit și ți s-au prăbușit peste burtă.
Ce stai ca oropsita de parcă-ți plângi de milă de când te deștepți și până când te pălește adormirea?
Fii mândră, ridică-ți ochii spre lună, privește către stele, nu te da bătută orice-ar fi, niciodată!

Ce dacă ai de cărat treișpe papornițe ce însumează peste douășcinci de kilograme? Zâmbește! Suav, nu tâmp!! Cu seninătate, cu bucuria că poți! Că încă mai poți! Asta în sinea ta, cei dinafară trebuie să creadă că sinistrul calabalâc e ușor ca o adiere, că așa cum Steve Jobs a visat toată viața la Apple, tot așa ai sperat și tu,  de prin copilărie, că ai să cari în cârcă în toate zilele tale de viitoare femeie splendidă tot greul pamântului ca odinioară preafericitul Atlas.
Fiece ființă întâmplată în calea ta TREBUIE să creadă că, pentru tine, e o plăcere fără seamăn pe lume să îți încarci spinarea ca hamalii din porturile romantice ale lumii. Da, alea pe care n-ai încetat să nădăjduiești că ai să le cuprinzi odată și-odată cu privirea, îmbătându-te de bucuria că ți-a fost dat să trăiești o minune nemaiîntâlnită și care nu-i este dată, prinos, oricărui muritor.

Dar ce-i cu fața asta schimonosită?!?! De unde ți-a răsărit rictusul acela demoniac ce ți-a desfigurat fețișoara-ți suavă? Bucură-te cu toată ființa, alunecă pe pământ cu grația unei patinatoare olimpice, plutește ca pe aripile celui mai gingaș zefir, dansează ca Ginger Rogers! Te rog, fii surâzătoare și plină de fericire, cine mai are pantofi ca ai tăi?! Știu, am trăit și eu, și nu doar o dată, chinul inuman al picioarelor prizoniere în cei mai nemernici – și neasemuit de frumoși! – pantofi. Dar, putea fi mai rău! De exemplu, cum ar fi fost să n-ai șansa să te bucuri de perechea asta ce tocmai ți-a strivit, pe lângă toate degetele de la ambele picioare, aproape și orgoliul – i-ai da dracului jos într-o secundă! Sau mai bine dă-i jos. Cu grație, zâmbind, firesc. Ține-i într-o mână, leagănă-i în mers, valsează cu ei. Nu te mai gândi la nimeni, bărbații îți vor iubi naturalețea, femeile îți vor admira curajul.

Ți-ai pierdut job-ul, te-au pus pe liber? N-au decât să moară foștii tăi șefi, cu o comoară ca tine nu se vor mai întâlni nici când vor renaște într-a șaptea viață! Ce dacă vine scadența la creditul ipotecar luna viitoare? Nu-i problema ta, las-o pe capul băncii, mergi cu zâmbet înainte, marș! Mai e și mâine o zi, surâsul tău plin de încredere îți va aduce un loc de muncă, unul chiar mai bun ca cel dinainte!

Te-a părăsit iubitul pentru alta? Pe Tine?!?!?! Ha! Stai să-i mai treacă efuziunile de început, stai puțin să-și răcorească nițel carnea înfierbântată de ideea de “nou” și-o să-nceapă să Te caute în toate femeile pe care le va întâlni de azi înainte, începând chiar cu ea, cea care Ți-a îndoliat acum inima. Când îi va dărui muzica Ta și va închide ochii ascultând-o, văzându-te doar pe Tine și imaginându-și că sunteți doar voi pe lume, retrăind un trecut pe care deja îl plânge. Când îi va vorbi numai despre Tine la fiece întâlnire, când îi va arăta cât de mândru e de Tine și cât de vinovat se simte pentru că Te-a abandonat, cum îi va fi? Când va regreta că nu a rămas cu Tine? Când va plânge în versuri toate greșelile făcute față de Tine? Când va înțelege că Tu ai fost iubirea vieții lui? Cum va fi viața lui când după marmuri de Carrara, vorba poetului, va ști că strânge în brațe doar un trist ghips…?

Prietena ta cea mai bună ți-a întors spatele, găsind că ești prea neînsemnată pentru sferele înalte în care a pătruns de mână cu fata aceea nouă pe care n-o suporți? Așteaptă să dea nas în nas cu prima trădare ieftină, cu prima punere la mezat a sentimentelor ce le-a investit păgubos într-o legătură de suflet mai primejdioasă ca toate căderile pe care le-a avut până acum. Va veni iar la tine ca un cățel cu coada bine strânsă-ntre picioare, speriată de consecințele pe care le are deja încrederea ei prost investită.

Draga mea dragă, știu câte dureri mici sau mari viețuiesc în lumea unei femei, sunt pe-acolo și eu, printre ele, de mână cu tine. Și tot ce-ți spun ție, mie-mi spun zi după zi: nu te mai întrista pentru ceea ce nu poți schimba și, tocmai de aceea, nimic din toate cele rele nu trebuie să-ți spargă inima în cioburi mii și să-ți înnegureze ochii. Nu mai urla în perne. Nu mai plânge pentru toate cele nedorite, întâmplate însă.
Spune-ți mereu, repetă-ți la infinit și dincolo de el: sunt un dar. Neprețuit, subevaluat, însă unic. Sunt cea mai frumoasă făptură pe care-am găsit-o în lume, sunt, dincolo de nori, cel mai viu colorat și așteptat curcubeu.
Și cine nu mă vrea, în mod sigur nu mă merită!

 

București-Urziceni, 4-12 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*