Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.
București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.