Mai întâi, în mine prinde rod o sămânță. Una dumnezeiască, zic eu, pentru că nu întodeauna există premisele unei împreunări logice, firești și unanim recunoscută pentru conceperea ei.
Apoi, din ea se nasc câteva frânturi de sentimente, celule amalgamate nebunește și irațional ce irump dindărătul ochilor mei, explodând în atmosferă ca și cum cineva le-ar fi atârnat de coadă trinitroglicerină. Simțăminte transformate imediat, la contactul cu cerul, în litere. Și-abia după aceea, într-o dezlănțuire violentă, ciocnindu-se, respingându-șe și-apoi iar reunindu-se, formează cuvinte.
Unele dintre ele-s zgomotoase de parcă le-ar fi împletit Dumnezeu dimpreună cu sunete țipătoare de trâmbițe, goarne și chimvale. Sunt nemiloase, sălbatice, vin ca un torent, ca o vijelie, rotindu-se peste capul meu, sus, în văzduh, amețitor, amenințător, niciodată îmblânzite.
Și-atunci, liniștea mea se spulberă. Dacă dorm, sar din pat direct în papuci. Îmi iau plasa de fluturi din cui si încep să alerg după ele, să le înhaț, să le supun și să le înșir pe firul trăirilor mele ca pe mărgelele strident colorate de Mardi Gras aruncate din balcoanele de pe Bourbon Street la New Orleans.
Dar cuvintele se lasă prinse greu. Dacă e soarele pe cer, sunt și mai dificil de închis în plasă, indiferent de nada aruncată înspre ele și fără să conteze finețea pânzei de păianjen țesută întru ademenirea lor.
E o luptă inegală, sunt alunecoase, viclene, ticăloase. Sunt ispititoare, fermecătoare, rebele, impetuoase și aprige. Chiar când crezi că le-ai apucat, îți scapă printre degete și nu se lasă priponite, înnădite.
Și-o iei de la capăt, cu înverșunare, mușcându-ți mâna întinsă după perna pe care capul jinduiește să se așeze.
Până reușești.
*
Sunt zile și nopți în care prin fața ochilor mei trec cu repeziciune cuvinte născute din durere sau bucurie, în ore de neodihnă și muncă.
Cuvinte și simțiri îmbrățișate într-o frăție ce și-a pus în minte să mă împiedice să dorm, să vorbesc cu cei iubiți, să stau cu ochii spre Cer. O uniune acaparatoare, crudă, egoistă și capricioasă. Căreia mă dedic, mă aservesc și de care mă las mistuită.
Și pentru ca toate cele de mai sus să capete un sens, la capătul firavelor mele încercări, de cele mai multe ori în zori, mă iscălesc.
Cuvintele aduse la țărm cu atâta trudă, adunate de printre nori, de prin pustii, de sub ape învolburate, culese de pe lângă lacrimi, mi le așez lângă inimă și apoi, cu umilință și recunoștință pentru supunerea de care au dat dovadă, cu fruntea ridicată a mândrie îmi arog toate drepturile asupra lor.
De aceea, vă rog acum pentru prima oară dar cu dragul și cu gratitudinea dintotdeauna, dacă ați decis că eu nu merit, atunci să-mi respectați măcar cearcănele și ochii împăienjeniți de nopțile nedormite.
Semnați-mă. Nu-mi zădărniciți truda. Nu vreau să-mi aștern numele pe ape.
București, 1 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.