Drumul către fericire

“În timp ce făceam considerații nu tocmai senine privind pinii, stâncile, valurile, am simțit brusc în ce măsură sunt înlănțuit de acest splendid univers blestemat.” – Mărturisiri și anateme, Emil Cioran

Mi-e greu să cred că este doar ora 3 după-amiază, afară pare mai curând că înserarea s-a pogorât peste o zi deja mohorâtă. E un vânt cumplit și în toată jumătatea de zi ce-a trecut cerul a fost întunecat spre sumbru. În aer e numai un vuiet și-un vaier iar dacă stai prost cu nervii, ei bine, vremea de-afară e un motiv în plus de depresie.

Soarele se lasă așteptat aici mai ceva ca o cucoană simandicoasă la o soarea cu pretenții. Iar noi nu l-am mai văzut de câteva zile – afară când plouă, când mai stă, numai nourii s-au așezat greu, grei, peste tot pământul și nu se vor urniți nicicum. N-aș fi crezut că-mi poate fi atât de dor de soare, mie, veșnica îndrăgostită de vânt, de ploaie, de nori, de întunecare, de alb și negru, de împletirea lor în gri, de cât mai puțină culoare.

Și totuși viața merge înainte. Mai cu fulare din ce în ce mai groase, cu mănuși căptușite cu polar, cu tot felul de căciuli, care mai de care mai trasă peste urechi și aproape să ne-acopere ochii, ieșim și noi în orașul invadat de oameni zgribuliți. Ne ducem mai departe către împlinire și-n clipele mai puțin frumoase, mai puțin fericite.

Până la urmă, cât de departe am ajunge pe drumul pe care-l avem de urmat dacă nu ne-am lupta cu intemperiile și ne-am străbate calea spre vis doar în zilele cu soare, cer albastru, ciripit vesel de păsărele și susur de ape cristaline? Dacă ne-am opri de fiecare dată când cerul s-ar acoperi de nori negri, dacă ne-am adăposti îngenuncheați când cad din înalt torente de lacrimi grele de neputință, dacă am rămâne înrobiți vântului potrivnic ce ne suflă-n față ne-ar mai ajunge timpul să ne împlinim destinul?

Și-atunci mergem mereu către limanul sensului nostru, fie cerul cât de negru, fie norii cât mai greu așternuți pe dârzenia noastră, fie tornadă în toate ce ni se întâmplă. Mai smulgem câte un spin împlântat în tălpile dezgolite ale sufletului așternut pe cărările sinuoase ale ursitei, mai zâmbim unui val de mare ce ne spală privirile de urâtul ascuns în fatalitate, ne mai ridicăm cu o palmă deasupra sorocului odată cu pescărușii de la malul mării.

Dar nu ne oprim. Niciun drum către fericire nu e pietruit numai cu bucurii și nu pășim pe el doar în ziele senine. Și vai de acei ce nesocotesc lacrima ce ne spală de păcat! Pentru că nu ne e dată fericirea în absența durerii, căci nu ne e dată bucuria fără plata achitată anticipat norocului. Și nu ne sunt date nici zilele însorite fără să ne fi potopit mai înainte măcar un diluviu. Suntem înlănțuiți cu durerea. Asta e, da. Un fel de osândă în avans pentru fericirea ce va fi să ne vină asupră.

Malmö, 31 decembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Carmen Voinea Răducanu

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.