Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea a doua

 

Așa cum v-am promis, astăzi vă las în dar continuarea capitolului întâi, partea a doua din Moștenirea, începutul viitorului meu roman, “În ziua când va fi să vii”. În același timp, vă doresc să încheiați anul 2016 fără regrete, cu mulțumiri trimise în Univers că ați primit în dar un an în plus de viață pentru cei iubiți dar și de trăit pentru voi, o sănătate mulțumitoare, afecțiunea și prezența neinteresată a celor dragi, dar și o îndepărtare, cu siguranță de apreciat, față de măștile purtate cu ipocrizie de oameni înșelători, de cei ce doar te folosesc în propriul interes, cu aroganța că totul li se cuvine. Vă încurajez să nu vă mai pierdeți sufletele căutând iubire acolo unde nu există decât fățărnicie, nu mai așteptați gratitudine de acolo de unde nu va veni niciodată nici măcar sinceritate. Și să nu vă schimbați în rău doar pentru că ați investit sentimente în cine nu trebuie. Fiți mereu buni, fiți cinstiți cu voi și cu cei de lângă voi, fiți oamenii de care cei iubiți să nu se rușineze nicicând. Nu mai trăiți într-un anume fel doar că așa-și doresc să vă vadă ochii lumii, ci doar pentru voi înșivă, pentru mulțumirea profundă a propriului vostru suflet, nu vă mai obosiți să demonstrați altora cine sunteți, cine are ochi să vadă știe deja iar cine are suficientă înțelepciune a înțeles demult cum și din ce vă sunt clădite și inima și principiile. Fiți doar buni și-atât, fără să pozați în oameni de omenie, ci doar fiind astfel, pur și simplu. Vă doresc multă înțelepciune, forța de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, apropierea de oameni care vă prețuiesc pentru adevărata voastră valoare și nu pentru ceea ce le e convenabil să vadă în voi, puterea de a rupe legături cusute cu ață putredă,  și bucurie sinceră, de copil, în fața lucrurilor simple și curate ale vieții. Nu râvniți la averi colosale, ci la o sănătate îndestulătoare, nu visați la glorie, ci doar la iubirea lui Dumnezeu pentru voi și la dragostea oamenilor buni. Iar pentru toate celelalte, se știe, există mastercard sau credite bancare… 🙂 Însă cel mai bine e să nu avem nevoie și să umblăm cu buzunarele pline de cash! 🙂

Vă iubesc, dragii mei! Cu toată bucuria, cu toată inima! Vă doresc un 2017 așa cum mi-l doresc și mie și familiei mele: să fim cu toți feriți de rele și să fim îmbrățișați de iubire și de noroc! La mulți ani!

 

Moștenirea

 

Partea a doua

 

Vechea casă boierească în care-și avea birourile cabinetul notarial al lui Serghei Lazarovici era o clădire renovată după toate regulile impuse pentru casele de patrimoniu: mult lemn original, refăcut impecabil, scări fără de cusur și cu un ușor scârțăit atunci când pășeai, dar care aminteau de vechimea casei. Pereții din cărămida originală a imobilului, de un roșu pompeian, erau puși în valoare de ultramoderni stâlpi de oțel inoxidabil, de ferestrele cu vitralii originale ale căror culori erau impecabil restaurate, stucaturi și sobe vechi de cel puțin 100 de ani, de o valoare artistică și materială imensă. Alți pereți erau decorați cu stucco veneziano și găzduiau tablouri la fel de vechi precum casa, cu rame impozante, iar din loc în loc, statuete din bronz masiv subliniau încă o dată pasiunea pentru artă a proprietarilor, colecționari recunoscuți.

Sala de consiliu, cum o numea Serghei, era o bibliotecă în stil clasic, cu rafturi pe toți pereții camerei ce urcau până la tavanul aflat la cel puțin 10 metri înălțime. O avere întreagă investită în cărți rare era expusă meticulos pe rafturile de mahon, iar canapelele și fotoliile din piele fină de Cordoba aveau exact acel grad de uzură care le creștea din zi în zi tot mai mult valoarea, pentru cunoscători.  Biroul masiv, tot de mahon, era de o simplitate și de o eleganță masculină desăvârșită. Ordonat, cu o apărătoare din piele fină de piton, era decorat cu doar două rame prețioase, vechi, cu fotografii de familie, un foarte scump și modern set de scris Mont Blanc și cu un sfeșnic evreiesc cu 7 brate, Menorah, unul dintre cele mai importante simboluri iudaice. Într-o laterală era așezată o masă lungă de consiliu, pentru 24 de persoane, ce amintea de numele pe care-l dădeau încăperii. Înconjurată de scaune cu brațe, evident îmbrăcate cu aceeași piele magnifică. Într-un colț al camerei enorme, o scară în spirală mergea către o pasarelă ce înconjura întreaga încăpere, pentru un acces facil la cărțile din partea de sus, iar din tavan atârnau greu 3 candelabre imense dintr-un cristal prețios și foarte vechi.  Fără doar și poate Serghei și Mihail aveau un bun gust desăvârșit dar, clar, și bani pe măsură.

În încăperea imensă, așezați confortabil pe canapele și fotolii, ședeau ușor stingheri, de parcă n-ar fi fost o familie, cei doi copii ai lui Dan Văleanu, Tony și Daria, dar și sora lui Dan, Ilinca, dimpreună cu soțul ei Mihai, cât și Vlad, fratele geamăn al Ilincăi, cu soția lui, Iulia. Cei doi frați ai lui Dan și partenerii lor erau ușor intimidați de luxul din jur, pe când Tony și Daria aveau doar fețe obosite, plictisite și lipsite parcă de strălucirea anilor lor tineri. Tăceau stânjeniți după ce se salutaseră ușor ceremonios și rece, și doar zgomotul lingurițelor rotite în ceștile de cafea sau de ceai se mai auzeau în încăpere.

– Bonjour, ma famille! declamă teatral Cora Văleanu, făcându-și o intrare cu plecăciune în sala de consiliu a notarului familiei.

– Bună, maman! îi răspunse Daria continuând să-și butoneze preocupată telefonul mobil, fără ca nici măcar s-o privească.

– Sărut mâna! zise Tony și se îndreptă spre ea s-o îmbrățișeze.

– Cora, dragă! Arăți de vis, ca de obicei, o complimentă cu sinceritate Ilinca.

– Cu siguranță, îi întări spusele și Vlad.

– Săru’mâna, cumnată! mormăi abia auzit și bărbatul Ilincăi.

– Ai slăbit sau mi se pare mie? veni spre ea alunecând grațios pe parchet și nevasta lui Vlad.

– Well, dragă, de prea multă fericire, ce să-ți zic? Nu mai pot de bine, de aia! Și tu arăți de senzație, ai slăbit exact în punctele esențiale. Ești ravisantă! 

“Bați câmpii, madamo. Am slăbit pe dracu’ să te ia de lingușitoare. Slabă am fost toată viața mea, de unde să mai slăbesc când sunt uscată? În schimb tu, dacă mă uit mai bine la tine, parcă începi să faci un pic de gușuliță, arăți ca o curcă amețită și te îmbraci cu gustul ei desăvârșit”, rânji în sinea ei Cora.

– Unde ne așezăm, la masa de consiliu ca oamenii de business sau vom avea o discuție amicală, en famille, la o cafeluță? adăugă mai apoi răutăcios, cu voce tare.

– Nu știm, Cora. Ne-a invitat fetișoara aia să luăm loc unde dorim, ne-am așezat și noi pe canapele.

– Aaa, domnișorica Mia, feblețea lui Dan? O fată de aur! Și pietre nestemate, dacă ne uităm la ce are în urechi, cercei cu briliante cumpărați probabil din leafa ei imensă de asistentă. Probabil că e și o ființă foarte sweet, noroc că Dan n-avea diabet și s-a înfruptat și el puțin. Puțin de tot să zicem, numai cât să-și schimbe gustul.

– Mama, nu e momentul, încercă Tony s-o tempereze.

– Da, cherie, știe mama, despre morți numai de bine. De parcă aș fi spus ceva rău, zău așa, hohoti veninos Cora.

– Mama, ți-ai și început programul? Ai băut ceva? o luă la rost fără menajamente Daria.

– Tu să taci din gură, domnișoară. Vezi-ți acolo de facebook-ul tău și nu te băga în discuții care nu te privesc. Shut up!

– Mă tem că tu ne bagi pe toți în discuții care nu ne privesc, cum ar fi viața intimă a lui tata.

– Lasă, mămicuță scumpă, că și tu știi destule despre viața lui amoroasă, deși nu te privește, că sigur a “curtat” măcar o fufă dintre tembelele pe care le frecventezi. În plus, nu-i vreun secret pentru nimeni din încăperea asta, viața lui sexuală o știa tot Bucureștiul, n’est-ce pas?

– Gata, acum n-o mai poți opri cu 7 boi, îi șopti Vlad la ureche Ilincăi.

– Ce e Vlad? Ți s-a terminat whiskey-ul din butelcuța de urgență? Spune tare să auzim și noi, de ce la ureche? Știi bine că secrete în public nu se admit – sau la Buzău se studiază altfel de maniere elegante ca la București?

– Noi nu studiem manierele elegante la Buzău, că suntem niște neamuri proaste de la țară, nu ca alții care-au fost căcați direct din cur domnesc pe la București, i-o tăie deja furios Vlad.

– Aha, în sfârșit ai spus și tu un adevăr, merci beaucoup, dragă!

– Hai, mai taci dracului că ne-ai plictisit cu aerele tale de primadonă!

– Of, Cora, ce-ți veni, când ne simțeam cu toții atât de bine! îi reproșă Ilinca pe un ton ușor ridicat. Încetează, că nu are rost.

– Tu să taci din gură și să nu ridici tonul la mine, ai înțeles? Vorbesc cum îmi place, nu-mi dai tu mie lecții de conduită sau de morală, e clar? se isteriză de-a binelea Cora. Ia uite la ea, muta a prins glas! What a cow!

– Mamă, oprește-te, te rog. Suntem în casă străină, mârâi amenințător Daria.

– Casă străină pe dracu’! Suntem în casa prietenilor lui tac’tu, partenerii lui de măgării și curvăsăreală. Adică tot în familie, cum ar veni.

– Da, mamă, păi atunci eu zic să-ți pui direct poalele în cap ca să știm o treabă. Numai dă-ți jos condurii ăia din picioare mai înainte, că se învârte în groapă ca la rotisor madame Chanel văzând cine a ajuns să-i poarte creațiile de clasă. Pe bune! Nu mă face, că te filmez și te pun pe You Tube de ajungi de mirul lumii. Pune frână, supralicită Daria cu voce calmă.

– Ai fi în stare, parașută mică. Ce mai știi în afară de gașca aia de neisprăviți, de cocalari cu bani, de curve proaste și drogate cu care umbli? Ah, da, știu: Facebook, You Tube și Instagram. La muncă n-ai de gând să te duci? Că am băgat destui bani în rahatul ăla de facultate de la Londra – de fapt, te-am întreținut să bați cluburile din Londra, că numai Dumnezeu știe dacă ai trecut vreodată și pe la cursuri, you little tramp!

– Auzi, mama? O să mă duc la muncă atunci când o să pricep ce rahat ai muncit și tu toată viața până acum. Apropo, că tot veni vorba, da’ chiar ai de gând să mergi la vreun job vreodată în viața ta? Nu de alta, dar dai un exemplu prost copiilor tăi, mie cum ar veni. Care-i problema ta? M-ai ținut cumva pe salariul tău câștigat când te trezeai la prânz pe la New York sau pe la Paris și-o tăiai cu alte neisprăvite ca tine să tocați banii soților voștri? Tata mi-a plătit școala, nu tu. Ciocul mic și mai lasă băutura, că stupid cow și tramp ești tu!

– Daria, las-o, te rog eu mult de tot. Mama, gata. Stop, că o ținem așa până la sfârșitul vieții, interveni împăciuitor Tony.

– Sfârșitul vieții, my ass. Abia aștept să scap din încăperea asta și să nu vă mai văd în viața mea pe niciunul dintre voi.

– Nu-ți fie frică, cucoană, că n-o să-ți dărâme nimeni ușa de dor, mai puse un lemn pe foc Daria. Hal de mama ești tu? Ia uitați-vă la ea! Numai istericale și insulte, aere și figuri! N-ar fi făcut și ea în viața ei o tocană copiilor și bărbatului. Atât a știut: să ordone, să comande, să vrea bone, bucătărese, menajere ca să poată ea să bată magazinele, resorturile de lux și petrecerile aiurea pe planetă. 

– Băi, da’ gata. Opriți-vă, am înțeles. Sunteți niște doamne, mai ales Cora. De doamnă educată ce e, nu mai prididește să-i arate dragostea nici fiica ei. Dariuca, te roagă unchiul frumos să te oprești, izbucni și Vlad.

– Mă opresc unchiule Vlad, dar nu mai suport să văd cum se ia aiurea de oameni nevinovați. Nu înțeleg cui îi folosește atâta venin. Când o aud cum vorbește de tata, înnebunesc. Nici nu s-a răcit bine-n mormânt și-i insultă memoria încontinuu.

– Tac’tu, tac’tu și iar tac’tu. Atâta știți amândoi, tata-n sus și tata-n jos. Că el v-a purtat în burtă 9 luni, nu eu, începu să se smiorcăie încolțită Cora.

– Cora, vrei să-ți aduc un pahar cu apă? Te rog să te liniștești, o mângâie cu sinceritate Ilinca. Hai, te rog frumos, știm că suferi și că te doare. Omul spune multe la supărare, dar aici suntem în familie și nu punem la inimă vorbele aruncate la nervi.

– Ia nu mă mai psihanaliza tu pe mine, psiholoaga lui pește! Nu-mi trebuie apa ta! se rățoi iar Cora uitând brusc să-și mai tragă nasul și să lăcrimeze. Vezi-ți de retardații tăi, că eu mă descurc și singură, vaca Domnului!

Tony izbucni în râs.

– Mamă, pe bune, ești criminală. Dacă eram în locul lui tata, demult îți puneam pielea-n băț. Ce-ți mai place să agiți apele, coci tu ceva în capul tău, pe mine nu mă duci.

– Coace pe naiba. Iubește ușa cortului la maximum, atât. Mare doamnă, ce să-ți zic! adăugă soțul Ilincăi scârbit.

– Ia te uită, soțul mutei vorbește! De când vorbesc trepanații, dobitocule? o luă Cora de la capăt cu energie sporită.

– Mamaaaaaaa! Mama! Iar începi? Tu nu obosești niciodată?!? se răsti și Tony scos deja din sărite. Oprește-te, că am venit aici pentru altceva, nu să le arătăm oamenilor străini ce familie unită și fină suntem. O să ne știe tot Bucureștiul.

– Bucureștiul? Care București? Ăla care oricum știe că am fost bătaia de joc a lui tac’tu? De asta crezi tu că nu mai pot eu?

– Hai, nu mai poza în victima iubirii, mama. Te-a durut fix în cot de ce face tata, important era să-ți achite toate mofturile și să ai la dispoziție toți banii de care aveai nevoie. Ba chiar și ceva în plus. Mai ai un pic și ne spui, Doamne ferește, și cât l-ai iubit. Să nu cădem și mai mult în ridicol, zic. Hai să ne terminăm treaba pentru care suntem aici și să ne vedem mai departe de viață, în liniște, oftă indiferentă și foarte calmă Daria.

Atmosfera din biblioteca elegantă a lui Serghei Lazarovici se răcise brusc, de parcă răsturnase cineva în mijlocul încăperii un camion cu gheață.

“ Cred că i-am liniștit pe toți, trebuia să le mai dau o probă de scuipat între ochi înainte de deschiderea actelor, nu cumva să uite cine sunt, în caz că au de gând să facă circ. Nu că n-aș avea oricum ac de cojocul lor”, calculă cu minuțiozitate și foarte calmă în sinea ei Cora. “Tac toți cu dispreț, probabil se gândesc că am luat-o razna, au uitat că eu știu exact ce fac, când fac și de ce fac și că nu mă las dusă de val, fie el de ură sau iubire.

– Unde-o fi Serghei? Trage cu urechea pe la ușă sau s-a modernizat și el ca tot omul și și-a băgat microfoane în birou? își mută tirul spre notar Cora.

– Microfoane erau pe vremea ta, mamă. Acum se filmează, se face și montaj artistic live și pleacă filmul automat pe canalul de You Tube al lui Serghei, poate să-l vizioneze direct pe telefon când stă pe budă.

– Asta s-o crezi tu, că nu știe hodorogul ăsta cum e cu tehnica. Sau ai uitat că Serghei e evreu rus? La el la KGB sau la Mossad – ori la amândouă, că-i maestru în jocul la mai multe capete -, chestiile astea există de pe vremea lu’ mama mare. Nu înveți tu serviciile secrete ce-i tehnologia modernă, hell no! o informă amuzată Cora.

– Pardon! Că bine zici, la asta nu m-am gândit, hohoti și Daria.

Ilinca, Mihai, Vlad și Iulia erau șocați. Cora alunecase fără niciun efort de la isterie, lacrimă și până la glumă și era senină și bine dispusă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai devreme. Mai lipsea să se ridice și să-i îmbrățișeze cu drag, ca să poată fi diagnosticată fără greș. Ori își pusese în minte să-i scoată pe toți din răbdări, ori juca un teatru de zile mari. Și, cel mai probabil, atitudinea ei era un cumul de câte puțin din toate. Clar încerca să-i joace pe degete. Un lucru era cert, zdravănă la cap nu era. Peste toate, era rea cât cuprinde și manipulatoare la maximum.

– Bună ziua tuturor, se auzi vocea lui Serghei.

– Sărut mâna, doamnelor. Bună ziua, domnilor, intră din spatele lui și Mihail.

Imediat după ei apăru și Mia cu o mapă consistentă cu documente în brațe, pe care o așeză perfect aliniată pe birou, pe apărătoarea din piele de piton. Serghei făcu turul invitaților, îmbrățișând doamnele și strângând puternic mâna bărbaților. Mihail îl urma îndeaproape schimbând amabilități cu fiecare dintre cei prezenți.

– Mai doriți ceva? întrebă cu sobrietate Mia înainte să se retragă. Aveți aparatul de cafea pregătit, sticlele cu apă și paharele sunt la locul lor și dacă doriți să beți altceva, aveți tot ce vă trebuie în bar. Inclusiv fresh-uri proaspete.

– Mulțumim, Mia, e perfect.

– Eu vă mulțumesc, stărui Mia cu delicatețe și închise în urma ei ușa grea a bibliotecii.

– Dacă toată lumea e pregătită, putem începe. Ce spuneți, sunteți de acord? îi chestionă Serghei așezându-se confortabil în fotoliul impozant din spatele biroului. Vă rog să luați loc cu toții. Vă mai informez că Mihail, în calitate de avocat al domnului Dan Văleanu, va fi prezent la deschiderea testamentului, conform dorinței expres exprimate de Dan inclusiv în testament.

– Dacă așa a vrut Dan, noi ce mai putem zice? Let it be! observă cu acreală Cora. Îl invităm să rămână.

Mihail zâmbi imperceptibil, fără a i se clinti un mușchi de pe față, doar punându-și cu eleganță, relaxat, un picior peste altul, trăgându-și în sus doar un pic pantalonul. Costumul fin din lână de Tasmania, cu o stofă delicată și subțire ca o boare, arăta de zile mari pe avocatul uns cu toate alifiile, inteligent, carismatic și cameleonic. Serghei, sobru și lent, începu să deschidă mapa adusă de Mia și să scoată de acolo plicuri mari, sigilate cu ceară, manevrându-le de așa manieră încât toată lumea să vadă petele sângerii lăsate de peceți. În încăperea monumentală tăcerea grea se așternuse, întreruptă doar de sunetele seci făcute de hârtiile manipulate aproape cu religiozitate de Serghei.

– Acesta este plicul în care se află testamenul olograf al domnului Dan Văleanu, decedat acum 6 luni, pe data de 19 ianuarie 2015. După cum bine vedeți, este sigilat. A văzut toată lumea?

Nimeni nu rosti un cuvânt, toată lumea tăcea cuprinsă de solemnitatea momentului. Doar câteva capete se mișcară aprobator. Ilinca lăcrima, frământând spasmodic un șervețel de hârtie în mâini.

– Mulțumesc. Acum îl voi deschide în prezența dumneavoastră, mai rosti cu voce egală Serghei, luând din trusa de scris de pe birou un cuțitaș cu mâner de fildeș pentru desfăcut corespondența. Vă anunt că în timp ce vă voi citi testamentul, o cameră de luat vederi aflată deasupra biroului îl va proiecta pe ecranul pe care îl veți vedea imediat în spatele meu, astfel încât să urmăriți toți odată, în timp real, că ceea ce vă citesc este scris de mâna lui Dan, îi anunță Serghei cu voce albă, egală, de profesionist sigur pe el.

– Măi, măi, ce tehnologie! Ce mai zici, Daria? bombăni ironic Cora. Și ce punere în scenă, mă simt ca la teatru, en première.

Evident, nimeni n-o băgă în seamă. Pe ecranul coborât la o apăsare de buton peste rafturile bibliotecii din spatele lui Serghei, apăru imaginea foarte clară a hârtiilor acoperite de scrisul ușor dezordonat al lui Dan Văleanu. În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare.

– Cu permisiunea dumneavoastră, o să dau citire testamentului domnului Dan Văleanu, întocmit după toate temeiurile legale în vigoare și după legile din România de la data de…

– Hai, Serghei, mai dă-le dracului de ifose și texte legale, începe o dată să citești ce ne interesează că ne plictisești, mai scăpă încă o dată boii la vale Cora.

– Sigur că da, doamnă Văleanu. Însă nu înainte de a mă asigura că toată lumea este atentă și că înțelege perfect legalitatea fiecărei litere din acest document.

– Da, înțelegem toți, că nu suntem chiar așa de tâmpiți cum ne crezi tu, bătu iar din picior iritată de-adevăratelea Cora. Trăim pe lumea asta, am mai avut de-a face cu tot felul de formule legale, n-o fi asta mai cu moț ca altele. Dă-i bătaie și bagă trenul în gară, ce ne tot fierbi atâta și ne ții de-un ceas pe linie moartă?

– Mai taci, mamă, că ne-ai scos peri albi. Lasă omul să-și facă treaba așa cum se cuvine. Continuă, Serghei, te ascultăm cu tot respectul cuvenit, interveni cu o voce de bărbat, dur și tăios, Tony.

– Mulțumesc, dragă Tony.

– Taci, idiotule, că nu te-a întrebat nimeni nimic, urlă de-a binelea Cora. Tu nu mă pui pe mine la punct, pricepi, cap de bou? Încă mai sunt mama ta, și acum, după ce s-a dus tac-tu, eu sunt capul acestei familii, clar? De când te trezești tu vorbind neîntrebat, puțoiule?

Tony își mușcă buzele și se decise să tacă. Maică-sa era nebună de legat și de închis la balamuc, iar el abia aștepta să audă ce ce are de primit și condițiile lui taică-su și să continue să-și ducă după aceea viața lui atât de frumoasă. Să scape cât mai urgent de maică-sa și să o vadă odată plecată unde-o vedea cu ochii, să se ducă la New York, la Paris sau direct la dracu’n praznic și să nu mai audă de ea.

Clar era însă doar un singur lucru, Cora nu-și mai putea ține în frâu furia și neputința, cu tot cinismul și sângele rece ce-o caracterizau. Ce-i trebuise testament animalului de Dan? Lucrurile erau clare, legea limpede, averea trebuia împărțită între ea și copiii lor, partea cea mai mare era a ei, ura și-un praz verde. Jumătate trebuia să fie a ei, iar din jumătatea lui Dan, tot ei, ca soț supraviețuitor, i s-ar mai fi cuvenit încă o jumătate. Iar jumătatea jumătății rămase, copiii să o împartă între ei și gata. Frumos, elegant și punct. Dar nu, el a trebuit să lase testament… Nemernicul! Jigodia! Probabil că exact ca să nu se întâmple asta, ca să-i mai dea ei încă o lovitură chiar și de dincolo de mormânt a lăsat testament, ca să-și impună voința până la capăt, ca să o pedepsească încă o dată, așa cum făcuse mereu în ultimii 20 de ani ai căsniciei lor, de când îi ceruse prima oară divorțul și ea refuzase cu îndărătnicie. Căsnicie, ce glumă proastă! Între ei nu fusese nici măcar un parteneriat, de unde atâta mariaj! Aveau o înțelegere și-atât. Un vierme, un nenorocit, un țărănoi parvenit, un mitocan ca tot neamul lui de mârlani de la Gheboaia. Domnul Văleanu pe dracu’ să-l ia, un ghiolban de la Buzău, un șmecheraș cu minte brici pentru afaceri, un perfect om de lume și cam atât. Nu de aia iubita aia a lui din tinerețe, dinaintea ei, îl înșelase, ca bărbat era un mare prostănac. Un zero.

– Vă rog, vă rog, putem începe, doamnă Văleanu? Vă simțiți bine? Doriți să facem o pauză, vreți să beți ceva înainte? încercă să mai dreagă busuiocul încă o dată, cu diplomație, Serghei Lazarovici.

– Serghei, lasă vrăjeala asta bună pentru muieret isteric și fă-ți treaba. N-am nici pe dracu’, nu te mai izmeni atât.

– Serghei, chiar te ascultăm, suntem în regulă cu toții, mai zise cu un calm studiat Tony.

Serghei își plimbă privirea pe chipurile încordate din fața lui, mai puțin a fratelui său, Mihail, impasibil și imposibil de citit. Sora și fratele lui Dan, gemenii Ilinca și Vlad, erau vizibil scârbiți și speriați, Daria, flegmatică și nerăbdătoare, stătea tot cu ochii înspre telefonul ce-i clipocea mut, în disperare. Tony își mușca buza de jos cum făcea în copilărie când ar fi vrut să riposteze și înțelept totuși, tăcea. Soțul Ilincăi, vizibil enervat își ținea de mână soția încercând să o liniștească, iar Iulia îl apucase posesiv de braț pe Vlad, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i scape, mai ales acum când urma să devină moștenitor. A ce? Asta era întrebarea la care dorea neapărat un răspuns. Și nu numai ea…

– Așadar, actul acesta a fost întocmit și legalizat la data de 20 noiembrie 2013, cu aproximativ un an și două luni înaintea morții sale. Vă rog încă o dată să urmăriți pe ecranul din spatele meu ceea ce urmează să vă citesc.

“Eu, Dan Văleanu, în deplinătatea sănătății și a facultăților mele mintale, în cazul morții mele, decid următoarele în legătură cu bunurile mele materiale…

 

 

 București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: “Naturally” by Bojan Jevtić | Saatchi, Photography

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*