In loving memory of my friend, Daniela Nahmany
„Când dragostea este deja nerostiă, iar vechile răni rămân fără alinare, descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără părinți, a mamei fără copii.” – Ernesto Sabato
Durerea îmbracă cele mai stranii forme. Uneori, doar se oglindește ca o părere, ca o umbră, în doi ochi măriți de uimire în fața loviturii primite. Alteori, e un urlet inutil, ridicol în urechile celorlalți, prizonier încă în pieptul celui ce l-a scos din adâncul sufletului, în speranța unei eliberări grabnice. Câteodată, e un fel de lacrimă aninată într-un echilibru precar de vârful genelor; nu cade, nu se evaporă, doar stă. Șade cuminte, indecisă, parcă. Apoi, e acea durere mută și surdă la orice vine din afara ei. Ca și cum nimic nu mai rezonează în ea, ca și când platoșa ce o înconjoară i-ar fi fost cusută direct în carne făcând-o una cu ea, ca și cum doar o implozie sinucigașă ar mai putea-o spulbera, împrăștiind-o în cele patru zări.
În alte rânduri apare și durerea aceea care pornește năvalnic, ca o viitură plecată din rărunchi, ajunsă pe sub pleoape, în ochi. Curge fără ca cineva sau ceva să-i poată pune stavilă.
Cred că am cunoscut toate manifestările durerii. De fapt, nu sunt sigură, poate că nu. Încă nu. Deși le-am trăit inclusiv pe cele cu particularități deosebite, personale: durerea ce dă buzna prin cuvinte se mi se învălmășesc în vârful degetelor și-mi aleargă ca sute de cai sălbatici pe la tâmple, pe sub frunte, pe retină, prin toate circuitele de la rădăcina firelor de păr. Sau cea golită complet de cuvinte, durerea blocată într-o singură silabă, una majoră: “NU!”. Durerea mai poate fi și aceea răsfrântă undeva, în acordurile unui cântec ce duce și aduce cu el chipul unui om iubit plecat pentru totdeauna. Durerea…
Durerea e doar o poveste. A mea.
*
La ce folosesc tragediile în viața unui om? E simplu: pentru ca soarta să-i bage cu forța pe gât niște lecții. Pe lângă care am trece, altfel, cu toții, orbiți de nepăsare, plutind într-o dulce, inconștientă și salvatoare inocență. Ce nu poate dura la infinit, din păcate. Pentru că, întotdeauna, vine peste noi tăvălugul nenorocirii exact atunci când ne așteptăm mai puțin. Însă învățăturile căpătate în urma dramelor prin care ne vedem nevoiți să navigăm cu talent sau fără, cu șanse de salvare sau în lipsa lor, n-au totuși nicio valoare atâta timp cât ne încăpățânăm să le privim ca pe niște pedepse nemeritate, ca pe nedreptăți ale căror victime am căzut fără a avea vreo culpă.
Întotdeauna mi-am întreținut cu ardoare, în mine însămi, credința că orice lecție vine frumos împachetată între copertele unui adevărat ceaslov, plin de suficiente capitole prin care e musai să trecem pentru a ne însuși temeinic toată materia. Dar că nu mereu înțelegem asta deplin. Omitem multe pagini, atât de multe, încât, rămânem corijenți cam de fiecare dată și-o luăm de la capăt. Repetăm. Și tot repetăm. Degeaba. Lecțiile rămân mereu neînvățate. Până într-o bună zi, când viața ne ia frumușel de guler și ne aruncă afară din nepăsarea noastră cea de toate zilele, din toate clipele. Ne dă un brânci de sus și ne rostogolim fără grație până la începutul Golgotei pe care am urcat până atunci cu indolență, chiar dacă anevoios, an de an, timp după timp, nesocotind toate avertismentele.
*
Tot ce-am pierdut cândva se va întoarce la noi prin amintiri și înțelepciune, într-o ultimă singurătate. Și nu, nu e niciun fel de consolare în asta. Doar recunoștință că am fost acolo când cineva, din afara noastră, ne scria, poate fără ca măcar să știe asta, pe acordurile unui pian, propria istorie. Istoria unui prieten rămas fără un prieten.
Hod HaSharon, Israel – București, 10 – 19 septembrie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.