Dor

17ff2d2db6e6af6cb5d9ce520a70e7ce72e3a113
Dorul este plata achitată uneori libertății, alteori neștiinței și, de cele mai multe ori, plecărilor.
Dorul e un strigăt mut al înstrăinării.
Dorul e un fel de boală incurabilă de care nu mereu ne-am dori vindecați.

Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zbor neînfrânt

Fantasy_Flying_Ship_025743_

La fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, vin porumbei fără încetare. Adastă puțin, uneori bat cu ciocurile în geam dacă nu găsesc pe pervaz nimic de mâncare și-așteaptă. Apoi gâlgâie ceva, privesc lung înspre mine și își iau zborul, lăsând în urmă pentru câteva clipe un zgomotos și puternic fâlfâit de aripi. Ca o chemare.
Câinele meu, gelos și vigilent, latră nervos și tare ar ieși după ei să-i alerge, ba chiar să-i și jumulească măcar puțin, ca un veritabil vânător primitiv.
Iar eu mă îndrept spre ferestre orice aș face în acel moment, îmi place să-i privesc. Mereu mi-am dorit să văd cum arată linia orizontului privită de sus, de la înălțimea la care ajunge privirea lor. Să mă îndepărtez de mine împreună cu ei, svelt, înalt, mândru și liber printre coliviile noastre regulamentar orânduite în blocurile înalte de beton, să planez măcar până deasupra lacului din apropiere. În căutarea hranei îndestulătoare după care tânjește sufletul meu, oricare ar fi aceea și oriunde s-ar găsi.
Dar mă opresc lângă geam și zâmbesc. Și mereu mi-am trimis doar gândurile cele mai ascunse cu ei. Uneori mai aproape, alteori la foarte mare distanță, doar privind nemărginirea prin ochii lor. Și-am ajuns, astfel, departe. Chiar și deasupra plajelor pustii, plutind peste valurile înalte și albite de spumă ale tuturor mărilor și oceanelor. Am pășit, călătorind cu ei, la țărmul unde mă aștepta și iubirea și fericirea. Am ancorat unde mi-a spus inima că e locul meu și-am plecat, ridicând toate pânzele sus, de unde nu mi-am dorit niciodată să eșuez.
De la fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, doar privind și înțelegând pot fura și învăța, dacă vreau, ca pe cea mai iubită și de viitor meserie, eliberarea. Libertatea.

 

București, 12 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecția despre singurătate

all-is-vanity
“Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii.(…)

Care sînt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de răspuns. Și apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătații? A fi singur, în orice fel, nu e destul?” – Pe culmile disperării – Emil Cioran

În urma tuturor pașilor mei prin viață, pierderile mi s-au transformat în sânge, unul prelins apoi drept din inima mea pe un pământ al nimănui, în țărâna însetată și crudă, în glia-mamă ce-a născut în urmă tristețea, o floare nemaivăzută, greu de prins în imagini și cuvinte, una pe care ți-ai dori-o smulsă cu semințe și rădăcini cu tot și dusă de vânt cât mai departe de grădina luminoasă și senină în care îți imaginezi că-ți duci zilele.

*

Viața mi-a dăruit cu generozitate o pleiadă de dascăli de primă mână, laureați magna cum laude atât în psihologia educației, cât și în pedagogie generală.
Însă unul dintre ei, în mod evident, abordând educarea mea ca om din toate cele 3 unghiuri – executiv, terapeutic și eliberaționist -, a avut cu adevărat conștiința misiei sale, nu numai luându-și în serios menirea și identificându-se afectiv cu mine, dar chiar regizându-mi existența, la un moment dat, cu o îndârjire și o încrâncenare absolut magistrale.

*

Prima amintire despre o cruce șuie, dezrădăcinată și ieșită binișor din pământ, vine de pe la vârsta de 3-4 ani. “E crucea unui copil, ca și tine”, mi s-a spus frust, iar asta m-a pus amarnic pe gânduri. Ce putea să facă un copil ca și mine sub pământ, singur, în întuneric? Fără un dud în care să se cațere, fără gutuile alea de un galben infinit strânse în ambele palme și apoi lovite sistematic de lemnul porții ca să poată fi mușcate cu toți dinții? Fără cățeii, pisicuțele și puii de găină pufoși pe care să-i țină în poală și fără mama și tata care să-l strângă, când și când, cu dragoste totală și bucurie, în brațe? Și n-am înțeles decât că moartea e ceva ca întunericul fără fund, ca orbirea, ca dispariția soarelui, a porților, a gutuilor, a duzilor, a puilor de găină și a dragostei.
Când aveam vreo 10 ani, o verișoară a nu știu cui din familie, o femeie tânără, blondă și extrem de frumoasă s-a aruncat înaintea trenului. Asta am înțeles eu trâgând cu urechea la discuțiile adulților șușotite departe de mine. Când am vrut să fiu sigură că am auzit bine, mi s-a răspuns dur: “a murit și punct. Mai contează cum, de ce și în ce fel? Pentru care motiv te amesteci în discuțiile oamenilor mari?” Dar eu înțelesesem deja că, în plus, moartea nu stă pe gânduri chiar dacă e vorba despre oameni tineri și frumoși. Vine, lovește, te ia cu ea departe de toți și punct, gata!, după aceea totul rămâne un secret al oamenilor mari.
Într-o toamnă, când abia întrasem la liceu și aveam puțin peste 14 ani, m-am întâlnit cu fosta mea vecină și prietenă din copilărie, Ionela. Se lungise cât o zi de post și părea puțin cam șuie. A bălmăjit ceva râzând despre Dănuț, fratele ei de 12 ani, tovarășul meu de ciomăgeală începând de pe la 6 ani și cam până pe la 10, când ne-am mutat. Cu greu am priceput cuvintele ce înotau prin veselia ei, cum că prin august, bunica lor culesese ciuperci din pădurea Ciric și le pregătise pentru toată familia. Și toți au fost otrăviți, mai puțin ea, Ionela, că era în tabără la Năvodari. Dănuț nu a reușit să scape, frații lor mai mici, o fetiță și un băiat, da. Și părinții și bunica s-au salvat.
Dănuț, ciuca bătăilor mele de demult, nu mai era. Iar Ionela, sora lui mai mare cu un an ca mine, prietena mea urâțică transformată într-o preafrumoasă fată, râdea cu nepăsare povestindu-mi întâmplarea tragică a familiei ei. Da, moartea avea și forța de a transforma lacrima în zâmbet, învățătura asta ciudată mi-am însușit-o atunci.
6 luni mai târziu, într-o senină zi de martie, ziua a cincisprezecea, am regăsit-o pe Ionela îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, întinsă într-un sicriu sărăcăcios, acolo, la etajul 4 al blocului unde ușile noastre au stat față în față, în copilărie, ca două tabere inamice gata să se înfrunte. Bunica ei m-a recunoscut, m-a îmbrățișat și m-a întrebat mândră nevoie mare: “nu-i așa că Ionela noastră e neschimbată și foarte frumoasă? E frumoasă ca primăvara de-afară, parcă e Alba ca Zăpada dormind. N-a putut să treacă peste moartea lui Dănuț, s-a simțit vinovată că nu a fost acasă în vară, se și certase cu el înainte să plece în tabără și a băut verde de Paris, noi îl țineam în casă pentru gândacii de bucătărie.”
Moartea venise iar pe lângă mine, mi se insinuase iar în viață arătându-mi că poate fi și frumoasă, depinde în ce fel și din ce unghi reușești să o privești.
Apoi, cu anii, a sosit din ce în ce mai des să se vadă cu mine. Ne-am întâlnit de-aproape, privindu-ne ochi în ochi, de vreo 30 de ori. Cam mult pentru o viață de om – una încă nedusă până la capăt. Mi-a predat de fiecare dată câte o lecție plină de barbarie și-apoi a plecat, la fel ca întotdeauna, nu cu mâna goală, ci înhățând în ghearele ei ascuțite o ființă dragă și apropiată mie, exact ca un uliu hulpav un firav pui de găină. Lăsându-mă mereu mai bogată în lacrimi, mai sărăcită de iubire.
Și-am înțeles anevoie că Moartea – da, exact ea și doar ea – mi-a dăruit, predându-mi cu o generozitate infinită tot felul de lecții, o viață de singurătate. Ba chiar punându-mă, parșiv, într-un anumit moment, ca într-un joc didactic cu caracter formativ, să aleg între ea și singurătate – acea materie pe care mi-o băgase pe gât și ea, alături de alți învățători, cu înverșunare, încă din copilărie.
Explicându-mi în felul ei nemilos și clar că de ea este firesc să nu am a mă teme, dar dacă țin să-mi fie frică de ceva, atunci de pustiu pot și chiar ar fi natural să mă înfricoșez.
Banala și atotprezenta moarte, dascăl devotat în viața mea, m-a făcut să pricep că singurătatea o fi un ucigaș de stirpe nobilă, dar e feroce. Și că, după toate pierderile, azi, în lumea așa cum o percep eu după atâta școală, a devenit un fel de privilegiu de castă să fii îmbrățișat de aristocratica și plina de grație cruzime a singurătății paroxistice.
De cea, adesea, mai adâncă decât moartea.

 

Urziceni, 10 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Echitate

1307803-bigthumbnail

Eu n-am știut să cânt fericirea, iar fericirea n-a știut să se nască în mine.
Suntem chit.

 

Urziceni, 1 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un alt fel de Tu

shadow-17_large

Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.

 

București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Făt Frumos

1085697-bigthumbnail

Dintre toate iluziile, cea a întâlnirii lui Făt Frumos nu numai că a eșuat lamentabil, dar s-a transformat chiar într-o adevărată calamitate.

Urziceni, 1 mai 2014

Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Celor vrednici de milă

rain_and_tears_by_voltuzaidi-d5j2yl3
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.

Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…

*

“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”

*

Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.

*

Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.

 

București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro