Faliment sentimental

you__ll_never_walk_alone_by_dasha444-d4su8en

De prea multe ori, până azi, mi-am pus la mezat viața și toate sentimentele.
Iar oamenii fără de care nu credeam că pot trăi fericită, s-au adunat întotdeauna să privească negoțul meu aberant cântărindu-mi, din când în când, cu aceeași ochi pe care-i adoram, dar seci și indiferenți, marfa expusă cu inocență: azi își așezau, fără a ști să vadă, privirea goală peste câte-o durere, ieri își fluturaseră mâna rece înspre o plecare, iar mâine vor îmbrățișa, poate zâmbind, o înseninare. Doar așa, dintr-o curiozitate politicos-indiferentă și fără ca măcar să încerce a gusta ceva din bucatele alese ale inimii mele.

Uneori mă bate câte un gând să-mi adun taraba cu daruri și să plec încărcată, cu speranțe cu tot, spre cine știe ce târg.
Aș putea să mă opresc la unul vesel, plin de culoarea bazarelor orientale, cu negustori guralivi și marfă din belșug, cu maghernițe înghesuite, un bâlci strident și plin de aromele puternice purtate de vânt de la o prăvălie la alta.
Unde să-mi negociez, cu tine, la sânge, fiecare troc, luându-mi înapoi tot ce ți-am dăruit cândva.
Lume, lume, dau o iubire pe o uitare, o moarte pe o clipă azvârlită în neant, o amăgire pe o lună plină, un țărm de mare pe un sărut, o lacrimă pe o poezie de dragoste, un fum pe un trandafir însângerat, o îmbrățișare pe o păpădie!

Dar încotro să mă îndrept?
Unde să te găsesc?
Tu le-ai vândut pe toate, le-ai azvârlit cu nepăsare celorlalte femei și-apoi ai plecat indiferent, cu buzunarele doldora de amăgiri și inima goală, după ce-ai cheltuit deșănțat chiar și primul meu dar, din prima noastră zi de dragoste: cântecul.
Și, în lipsa ta, oricât mi-aș striga marfa, oricât aș lăuda-o, oricât aș lăsa la preț, amintirile nu mi le vrea nimeni.

 

București, 26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Compoziție sentimentală

Full_moon
Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Când am început să fug și cum s-a sfârșit goana,  acel prim și apoi ultim pas așezat la fel de înverșunat pe pământ.

Dar limanul la care tânjisem inconștient întreaga zi era exact în fața mea. Am apasat cu hotărâre pe mânerul ușii din nori și-am intrat.

Mă simt, în sfârșit, în siguranță când pogoară peste pământ amurgul, prunc preafrumos născut din îmbrățișrea zilei cu noaptea. Mi-e bine pe înserat, când ziua își face rugăciunea în genunchi, cuminte, cu mâinile împreunate, la marginea patului, înaintea somnului, când noaptea își așterne cale de roze dinaintea pașilor în drum către fereastra unde o așteaptă luna.

Abia atunci îmi destram cu mărinimie ghemul amintirilor, cel depănat grijuliu dintotdeauna în timpul zilei.

Când pogoară seara mă adun în elementele mele constitutive încercând să-mi deslușesc chintesența primară, cea din care a început divizarea celulelor mele și, mai apoi, înmulțirea lor până la a deveni ceea ce sunt azi.

Mă simt confortabil în lumina crepusculară, așezată pe scăunelul meu alb, tapisat cu mătase sălbatică, din iatacul meu închipuit.

Numai atunci, în universul meu, amintirile-mi valsează printre poezii plutitoare, cărți stivuite într-un haos controlat, sticluțe prețioase cu parfumuri amăgitoare și, la final, adastă pline de-o dulce osteneală pe măsuța sculptată unde șed zâmbind cu toți dinții trei perii vechi de păr, de forme și dimensiuni diferite, toate placate cu argint.

Pe înserat, în universul meu, îmbrățișând luna, mă ajunge din urmă iertarea.

Bucureşti, 21-26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro