“Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe…” – Glossă, Mihai Eminescu
Ne apropiem de ultima zi din 2014. Nu obișnuiesc să fac niciodată un bilanț al lucrurilor bune și rele întâmplate de-a lungul unui an ce se încheie și o să încerc să nu renunț nici azi la acest bun (sau prost) obicei. Deși nu cred ca de data asta să-mi iasă.
A fost cu adevărat un an ciudat, probabil că asta m-a pus pe gânduri și mi-a trezit dorința de a scrie despre el câteva fraze. A fost un an cu multe dureri, dar și cu destule bucurii. Am fost sănătoasă, iar cei dragi mie, o parte dintre ei, la fel. Numai că, unii dintre oamenii iubiți de mine au plecat la stele. Destui dintre ei. Dacă aș trage o linie, aș spune că a fost un an care a durut. Și a mai fost și un an care mi-a adus câteva împliniri modeste, n-am înregistrat nicio mare victorie, deși la capitolul pierderi a fost deosebit de generos. Să zicem că a fost … un an echilibrat. Sau poate chiar a fost astfel iar eu nu am simțul realității prea bine dezvoltat. Sau am avut așteptări peste medie.
Important e că am mers înainte, ca întotdeauna. Nu m-am abătut de la calea pe care o urmez ca de obicei, într-un fel haotic dar controlat, fără niciun soi de linie directoare, bucurându-mă sau întristându-mă după cum mi s-au așezat în față toate întâmplările vieții.
Am câștigat prieteni buni, am fost rea și am fost bună cu ei dar și cu toți ceilalți, sper în egală măsură, și-am am fost rea și am fost bună cu mine.
În general, șansa a fost de partea mea. Mi-a dat privilegiul de a rămâne cu dureri pe care celor dragi nu le-aș fi dorit niciodată, pentru că ar fi fost mai puțin puternici decât sunt eu. Mi-a dat bucuria de a aminti celor rămași cât de prețuiți ar trebui să fie cei plecați și mi-a adus în suflet bogății de neplătit cu toți arginții lumii.
Apoi, am fost tristă și am fost veselă. Am râs și-am plâns. Am zâmbit și mi-am închis într-un sipet ferecat cu șapte lacăte toate dorurile nestinse, comori de mare preț ale inimii mele.
A fost un an pentru care vă sunt recunoscătoare. Mi-ați fost aproape chiar și-atunci când eu fugeam de voi, îndepărtându-mă. Mi-ați dat curaj când simțeam cum deraiez înspre o linie moartă, mi-ați spus vorbe calde și frumoase mai ales când o meritam cel mai puțin. M-ați iubit, habar nu am pentru ce, și mi-ați rămas lângă inimă mereu, deși nu mereu v-am arătat-o. Vă mulțumesc, oameni dragi!
A fost un an în care am primit în dar cel mai mare și mai frumos buchet de trandafiri din toată viața mea.
A fost un an în care am primit multă iubire.
A fost un an în care am pierdut multă iubire pierzând oameni care mă iubeau.
A fost un an în care liniștea mi s-a așternut în cale. O liniște nemaiîntâlnită până în 2014.
A fost un an care m-a făcut să cad pe gânduri. Unele adânci.
A fost un an în care am scris.
A fost un an în care am făcut baie în Marea Mediterană.
A fost un an în care am pus piciorul pe Postăvarul într-o zi de Crăciun.
A fost un an în care am încercat să fiu alături de oamenii pe care-i iubesc.
A fost un an în care nu am reușit să fiu mereu, așa cum mi-aș fi dorit, lângă cei pe care-i iubesc.
A fost un an în care cățeii mei maidanezi au fost răsfățați, mângâiați, hrăniți, îngrijiți și mai ales iubiți.
A fost un an în care am încercat să fiu un om bun. Nu știu cât am reușit. Probabil că nu prea mult.
A fost un an în care am împlinit 50 de ani de viață.
A fost un an în care la tăcere mi s-a răspuns, uneori, cu iubire. Alteori, cu răutate, “ură” ar fi un cuvânt prea greu. Dar a fost și un an în care-am înțeles, în sfârșit!, că nu avem nevoie în viețile noastre, nici eu și nimeni altcineva, de niciun om nefast și-am învățat cum să închid încetișor ușa dinaintea tuturor nepoftiților cu gânduri și priviri pline de urât.
A fost un an ciudat. Plin cu multe dintre darurile vieții, plin cu toate lacrimile ei.
A fost un an. Încă unul. Și va mai veni un altul. Încă unul. În care sper să-mi onorez toate datoriile față de cei dragi, față de cei buni și chiar și față de cei ce nu mă pot iubi. Iar moral, față de cei mai mulți dintre ei, voi rămâne veșnic datoare.
A fost un an pentru care-i mulțumesc vieții mele. Pentru că mi l-a dat. Mi-a fost dăruit.
Pentru că anul acesta, indiferent cum, m-a trăit. Așa cum s-a priceput. Și s-a lăsat trăit. Așa cum m-am priceput.
Vă doresc ani de trăit, dragii și dragile mele. Dăruiți. Cu sănătate. Cu bune. Cu rele. Cu tot ce ne-a fost dat.
Viața e frumoasă, știu sigur. Trăiți-o! Și lăsați-vă mereu călăuziți de toate cele ce vă pot face să deveniți bogați și vă pot aduce Speranța.
De Iubire
De Credință
De Iertare
De Dor
De Prietenie
De Compasiune
De Încredere
De Visuri
De Devotament
De Luptă
De Dăruire
De Respect
De Morală
De Bunătate
De Pace
De Loialitate
De Binecuvântare
De Liniște
București, 30 decembrie 2014
Dăruindu-vă toate cele de mai sus, rămân a voastră
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.