Drumul către fericire

Automne46 (1)

 

 

 

“În timp ce făceam considerații nu tocmai senine privind pinii, stâncile, valurile, am simțit brusc în ce măsură sunt înlănțuit de acest splendid univers blestemat.” – Mărturisiri și anateme, Emil Cioran

 

 

Mi-e greu să cred că este doar ora 3 după-amiază, afară pare mai curând că înserarea s-a pogorât peste o zi deja mohorâtă. E un vânt cumplit și în toată jumătatea de zi ce-a trecut cerul a fost întunecat spre sumbru. În aer e numai un vuiet și-un vaier iar dacă stai prost cu nervii, ei bine, vremea de-afară e un motiv în plus de depresie.

Soarele se lasă așteptat aici mai ceva ca o cucoană simandicoasă la o soarea cu pretenții. Iar noi nu l-am mai văzut de câteva zile – afară când plouă, când mai stă, numai nourii s-au așezat greu, grei, peste tot pământul și nu se vor urniți nicicum. N-aș fi crezut că-mi poate fi atât de dor de soare, mie, veșnica îndrăgostită de vânt, de ploaie, de nori, de întunecare, de alb și negru, de împletirea lor în gri, de cât mai puțină culoare.

Și totuși viața merge înainte. Mai cu fulare din ce în ce mai groase, cu mănuși căptușite cu polar, cu tot felul de căciuli, care mai de care mai trasă peste urechi și aproape să ne-acopere ochii, ieșim și noi în orașul invadat de oameni zgribuliți. Ne ducem mai departe către împlinire și-n clipele mai puțin frumoase, mai puțin fericite.

Până la urmă, cât de departe am ajunge pe drumul pe care-l avem de urmat dacă nu ne-am lupta cu intemperiile și ne-am străbate calea spre vis doar în zilele cu soare, cer albastru, ciripit vesel de păsărele și susur de ape cristaline? Dacă ne-am opri de fiecare dată când cerul s-ar acoperi de nori negri, dacă ne-am adăposti îngenuncheați când cad din înalt torente de lacrimi grele de neputință, dacă am rămâne înrobiți vântului potrivnic ce ne suflă-n față ne-ar mai ajunge timpul să ne împlinim destinul?

Și-atunci mergem mereu către limanul sensului nostru, fie cerul cât de negru, fie norii cât mai greu așternuți pe dârzenia noastră, fie tornadă în toate ce ni se întâmplă. Mai smulgem câte un spin împlântat în tălpile dezgolite ale sufletului așternut pe cărările sinuoase ale ursitei, mai zâmbim unui val de mare ce ne spală privirile de urâtul ascuns în fatalitate, ne mai ridicăm cu o palmă deasupra sorocului odată cu pescărușii de la malul mării.

Dar nu ne oprim. Niciun drum către fericire nu e pietruit numai cu bucurii și nu pășim pe el doar în ziele senine. Și vai de acei ce nesocotesc lacrima ce ne spală de păcat! Pentru că nu ne e dată fericirea în absența durerii, căci nu ne e dată bucuria fără plata achitată anticipat norocului. Și nu ne sunt date nici zilele însorite fără să ne fi potopit mai înainte măcar un diluviu. Suntem înlănțuiți cu durerea. Asta e, da. Un fel de osândă în avans pentru fericirea ce va fi să ne vină asupră.

 

Malmö, 31 decembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Lecții

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Judecata de Apoi. Inculpată, Eva

fullsizerender-8 (1)

 

Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă și goală în lumină. Inertă. Doar ochii mi se mișcă și scrutează cu atenție imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la țară în noaptea Sfântului Andrei și aștept să se iște din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înțeleg.

*

…Da, parcă semăn cu mama. Și cu bunicile mele. Și cu mamele bunicilor mele. Cu mătușile și verișoarele mele. Cu prietenele și neprietenele mele. Cum stau așa, chipul meu are ceva din blândețea obrajilor Sfintei Maria – iertare! Dar are și ceva din tristețea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, cele din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucățică imperfectă din Universul ăsta desăvarșit, sunt, în mod cert, toate femeile știute și neștiute, văd bine. Vin din trecut și mă îndrept prin surorile și fiicele mele către viitor.

Am iubit și am urât. Am dansat și mi-am ținut mâinile cuminți in poală. Am țesut covoare și vise. Am netezit cu palmele goale așternut de spini pentru dragoste neîmpărtașită și am fluturat batiste a despărțire pe un peron de unde nu mai pleacă și înspre care nu mai vine niciun tren neștiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, pașii mei au rămas îngropați la țărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deșertului, smulgându-i pustiului din ei inșiși. Am zămislit din vorbe și din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viață lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiți ai bărbaților iubiți și le-am săpat zâmbete în colțurile gurii. Unora, le-am născut în inimă cuvântul “dor” și am încercat sa-i invaț, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reușit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoți lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea in biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopți adânci cu luna plină și am ținut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiți. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci și cântece. Am născut poeme la ceasurile serii și am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni triști și nefericiți și am făcut curat intr-o casă. Am întins o pâine celor înfometați. Am îmbrațișat mame disperate și am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine și din alții. Uneori am și învins. Am căzut și m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat și am ademenit. Am cules fructe și am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă și n-am negociat plățile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi și acum merg spre amurg. Am iubit. Am și plecat din iubiri și am rămas în durere, întorcându-mă și împlinind profețiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei și am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare și am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiți și am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci.

*

Am înțeles. Sunt vinovată. Ca sunt femeie. Întreagă. Cu bune și da, și cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu și o să-l țin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Și așa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldata în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al Facerii Lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viată. Un anotimp în iarna destinului, al meu și al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în șir indian.

Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în revista Tango-Marea Dragoste, București, 20 ianuarie 2012

http://revistatango.ro/carmen-voinea-raducanu-judecata-de-apoi-inculpata-eva-2662

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu nuia sau fără?

1540403_10200942610802059_1985829567_o
De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre numere

Vârsta este doar un număr, zice filosofic, inspirațional și încurajator o reclamă a unei farmacii de pe la noi. Un număr de diagnostice, poate. Un număr de medicamente ce crește de la an la an cu fiecare boală pe care o bifăm fără voie, o fi vrut să zică junele copywriter dar s-a oprit la timp. Sau un număr de lumânări pe care nu le mai așezăm pe tort, că doar n-o să comandăm unul cât roata carului. Sau o fi vreun număr de junghiuri intercostale ce ne chinuie, banal deja, zi de zi. Ori numărul durerilor cu care ne-am obișnuit și cu care ne trezim dis-de-dimineață, aproximativ cam după împlinirea a 40 de ani, ca să simțim astfel că suntem în viață, cum zice tot cuconetul de pe băncuța din fața blocului meu.

Vârsta aceea, știți voi care, e doar un număr, am înțeles. Un număr de fire albe deja dificil de acoperit chiar și cu cele mai performante vopsele profesionale, un număr de riduri – în creștere, ca unele numerele de mai sus sau de mai jos -, pe care nu le mai șterge nici mama toxinei botulinice, un număr în plus la haine (de fapt, muuult mai multe, dar mai citesc și domnii, să nu le stricăm orice imagine despre frumos!), un număr oarecare de dinți personali mai puțin. Un număr tot mai mare de priviri ce nu se mai întorc după noi pe stradă, un număr tot mai mic de ani pe care-i mai avem până la pensie. Și un număr – ce crește exponențial – de oameni debusolați ce stau și cască gura la tot felul de mesaje subliminale vezi Doamne, pe care le recită în cor toți trainerii de dezvoltare personală, doar-doar ne-or convinge cât suntem de fericiți că ni se prăbușește încet dar sigur carcasa ce ne adăpostește vremelnic sufletele veșnice de highlanderi și cât de tineri suntem prin adâncul inimilor noastre mult prea hipo sau mai curând hipertensive.

Ei bine, cam despre asta este vorba în reclama respectivă, v-am tradus eu. Nu ca să vă stric ziua sau să vă aduc cu picioarele înapoi pe pământ, ci așa, să mai glumesc și eu. Amar. Pentru că îmbătrânesc și-mi pare rău, vorba poetului popular și cât se poate de anonim.

 

București, 17 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirile îngropate de vii nu mor niciodată

 reWalls.com-52491

“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.” – Emil Cioran, Cartea amăgirilor

 

 Mi-am purtat mereu cu mine durerile ca pe un înveliș de taină, armură invizibilă și indestructibilă. Mi le-am drapat solemn peste suflet precum toga ce învăluia cândva trupul unui măreț senator roman. Le-am azvârlit de fiecare dată cu o neglijență involuntară, nestudiată, pe umărul stâng, acoperindu-mi cu ele, iresponsabil, ca într-un ritual maiestuos de sacrificiu, și inima – probabil gândind că astfel va fi mereu la adăpost de multele alte urgii ce-ar fi urmat să vină. Grație acestui înveliș oficial mi-am înfășurat așadar, într-un stângaci dar voit prețios ceremonial, și toate sentimentele, lăsându-mi libere, pe partea dreaptă, opusă inimii, plecând parcă din adâncul plămânilor, doar tonurile ample ale speranțelor atât involuntare cât și mult prea capricioase – cele aflate parcă într-o veșnică mișcare oscilatorie, de înaintare și retragere, ca într-un soi de du-te vino controlat de atracția magnetică a Lunii și a Soarelui, maree a deznădejdilor și iluziilor deșănțate amestecate haotic.

Cred că am șchiopătat prin viață din cauza acestei mantii pe care țineam cu tot dinadinsul să o port – imaginându-mi că mă reprezintă într-atât de fidel, încât, la un moment dat mi s-a lipit de epidermă și mi-a devenit un alter ego. N-am încercat să mă smulg din îmbrățișarea ei tumultoasă, și catifelată pe alocuri, și nici nu mi-a păsat că ar putea să mă lipsească de conținut ieșind în evidență doar ea și numai ea, reducându-mă astfel la condiția mecanică de manechin de ceară, lipsit de personalitate și voință, modelul perfect pe care și-l găsise durerea în mine pentru a se expune.

M-am abandonat ei cu sufletul inert, cu voința paralizată, îngropându-mi sentimentele și speranțele de vii.

Astfel am reușit să las în urmă multe clipe în care puteam viețui senin, prea ocupată fiind cu gândul viitorului pe care mi-l vedeam ca într-o profeție a cuiva de demult, dintr-o altă existență: cu mine în zdrențe, înfrigurată și flămândă, orbecăind pe străzi pustii și întunecate, umede și mizere, căutând un colț de pâine pe care să-l pot mânca într-un adăpost salvator, uscat și sigur, murind încet de singurătate absolută, cu ochii ațintiți înspre nemărginirea întunecată a cerului.

Am reușit să plâng și când viața îmi întindea ambele brațe deschise a îmbrățișare, am lipsit cu îndărătnicie de la toate paradele fastuoase pe care mi le pregătise cu lux de detalii armonioase, netulburate de nicio pală de vânt. Nu m-am gândit la a fi, ci doar la a simți tristețe. Și peste tristețe, tristețe.

Apoi, într-o zi oarecare, am revenit din pustiu în mine însămi, lepădându-mă de durere precum Părintele Simeon s-a rupt de fratele său întru sihăstrie, Ioan, întorcându-se nebun și singur în cetatea sfântă.

Însă tot n-am dobândit liniște. Ispita grea a chemărilor din miezul meu înspre singurătate și suferință persistă încă și-n amurg. Căci sunt trenuri ce nu se întorc niciodată și plecări fără de moarte iubirile îngropate de vii.

 

București, 24 septembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vid de identitate

The_World_is_My_Canvas_by_starlightblood
Dragii mei, vă scriu din Varșovia, dintr-o confortabilă și însuflețită cameră de hotel, într-o zi de mare sărbătoare creștină – este Duminica Floriilor la catolici, iar Polonia este, după cum știți, o țară majoritar catolică. Străzile sunt invadate așadar de oameni cu ramuri în mâini, îmbrăcați sport, colorat și vesel, iar în fața hotelului în care mă aflu o fanfară înțolită festiv cântă cu foc și crez artistic nezdruncinat melodii ce par desprinse dintr-o lume veche, demult apusă. Una pe care mi-o imaginez mereu în visurile mele romanțioase.

Am un sentiment ciudat aici, în orașul acesta de o frumusețe absolut tulburătoare. Mă simt pierdută. Ca și cum m-aș fi rătăcit cândva și cu toate că mă caut cu înfrigurare de ceva vreme, nu mă găsesc nicăieri, nici măcar în cel mai tainic cotlon al propriei mele inimi sau în vreo tainiță din adâncul cugetului meu.

Mă simt de parcă cineva m-ar fi furat mie însămi și m-ar fi ascuns în cea mai fantomatică și îndepărtată genune. Și din care, chiar dacă printr-un noroc nebunesc m-aș regăsi, mi-ar fi aproape imposibil să mă strecor afară într-o încercare smintită și derizorie de a mă sustrage propriului meu destin.

Pe fereastra joasă a camerei mele văd clădiri vechi cu ornamente aurii, absolut fermecătoare, dar cerul mi-e ascuns privirii, ar trebui să-mi așez și sufletul dimpreună cu trupul în genunchi ca să-l pot afla. Obligatoriu privind spre înalt, ca și cum cerul cel de toate zilele și nopțile nu mi-ar mai fi egal, ca și cum s-ar fi cocoțat cu îndârjire cel mai sus cu putință, dincolo de vârfurile ascuțite ale palatelor solemne și maiestuoase ce se aștern de o parte și de alta a străzii largi, pietruite, pe care o văd foarte clar, pentru că pământul e pentru mine, doar el mi-e accesibil. După ce mi-am odihnit privirea pe rânduiala și liniștea arhitectonică de dincolo de geam, pe chipurile oamenilor senini, pe geometria perfectă a pietrelor de pavaj, cu o cană plină ochi de lapte cu cacao fierbinte, cu gust de copilărie ținută strâns în palme, văd la orizont zâmbindu-mi prietenos dimineața, iar acoperișul lumii s-a albăstrit pe ici, pe colo. Departe de casă și de tot ceea ce-mi e familiar, gândurile-mi aleargă dezordonat și nătâng de la o întâmplare la alta, dar toate cu un numitor comun: dorul.

Da, mi-e dor de mine. Și-aici, printre străini, într-o zi atât de parfumată cu sentimente amestecate, cea mai puternică mireasmă este aceea a dorinței de a pleca mai departe de unde mă găsesc, de a porni ca un explorator nebun, convins de adevărul său, prin cele mai încâlcite și primejdioase păduri virgine, în căutarea mea.

Stiu că sunt împrăștiată în toate cele patru zări, că m-am apucat să salvez tot ce s-ar mai putea mântui de primejdiile vieții pe o rază de câteva fericiri distanță, ca și tot ce strigă ascuțit și își întinde brațele larg deschise înspre mine. Și-am făcut-o fără să mă protejez, fără să intuiesc propriu-mi dezastru derivat de lipsa mea de lângă mine, lăsându-mi împlinirile lăuntrice la îndemâna deșertăciunilor de tot felul, amăgindu-mă că mie nu mi se poate întâmpla să fiu luată de vreo apă, că eu rămân ca o stâncă dură, de nezdruncinat în vâltoare.

Și-am greșit.

Stând aici, la fereastra mea suspendată imediat sub acoperișul lumii de sfârșit de martie, din Varșovia, am colindat în căutarea mea pe câteva drumuri din amintiri: am ajuns până la marea cea mare și pe țărmul ei pustiu azi și-atât de viu ieri, apoi m-am ridicat până la lună și la stele, în colțul meu și numai al meu de cer. M-am așezat apoi, ostenită, pe sub câțiva tei din copilăria mea ieșeană. Zâmbind frunzelor răscolite de vânt, tentative de singurătate răzvrătită.

Totul merge bine – peste tot lăsasem bucăți consistente din mine. Le adun cu blândețe, fără reproș, le așez la locul lor, ca într-un vechi mozaic, le lutuiesc, le mângăi cu vorbe calde, de aducere aminte. Pare că funcționează.

Însă, normal, n-am timp să caut acum mai departe. Mă opresc.

Dar o să mă întorc curând la mine.

 

 

Varșovia, 29 martie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Dacă…

Kiev city. Ukraine. National botanical garden the name of N.Grishko.

Pentru fiecare vis spulberat se vor naște altele două. Pentru fiecare iubire pierdută vei întâlni o alta. Fiecare plecare se va sfârși cu o sosire tempestivă, de bun augur. Iar fiecare durere va aduce cândva un zâmbet. Unul ce poartă în el, răsfrânt, umbra lacrimii de odinioară. Pentru fiecare om bun ce s-a pierdut vei întâlni măcar încă un altul tot atât de curat. Iar pentru fiecare rană o binecuvântare neașteptată. E o lege nescrisă, a compensației. O răsplată nesperată pentru cel aflat în nevoie, cu țesutul inimii sfâșiat, cu încrederea într-un grav dezechilibru, balansându-se nemilos între a fi sau a nu fi naiv, a nădăjdui și a dispera.

Iar pentru fiecare palmă peste obraz vei primi de două ori câte un sărut. Unul pentru lovitură, altul pentru ochii tăi infirmi care au alergat dincolo de pălmuitor, înspre viitor, în tăcere, doar cu respirația întretăiată de spaimă, semn clar al unui suflet sfâșiat de incertitudine și durere.

Cât timp trăim, nimic nu e pierdut. Niciun vis, nicio iubire, niciun răsărit, nicio întâlnire, niciun zâmbet, nicio cutezanță, niciun suflet. Avem timp pentru toate. Chiar și pentru iertare.

Dacă ne așezăm față în față. Inimă lângă inimă. Dacă ne privim.

 

București, 2 aprilie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Noli me tangere!

th-5

Dacă mă placi, atenție mare. S-ar putea să fii acuzat de servilism. Dacă se întâmplă să fii în asentimentul meu, idem. Dacă, dintr-o regretabilă eroare, gândești asemeni mie, fii cu băgare de seamă: unii s-ar putea să te arate cu degetul, ești un om fără coloană vertebrală! Nu cumva să îndrăznești să te bucuri când sunt fericită, pentru că în secunda imediat următoare vei primi zăhărel din partea celor ce te-ar dori plin de venin împotriva mea și te vor îndemna elegant să…marș!

Te conjur să nu ieși cu opiniile tale pro happiness din rândul gloatei excitate de ștreangul pe care mi l-au ridicat plini de zel și de ură în piața publică, nu te detașa de ei, riști să fii târât de păr prin tot glodul aceleiași piețe, înghiontit și scuipat.

Fii de acord cu ei, atunci nu te va mai blama nimeni, abia atunci vei fi o persoană verticală. Nu te încăpățâna să crezi în propriile tale principii. Dacă vor fi aidoma celor ale mele, vei fi etichetat ca lingușitor. Mai bine batjocorește cum și ce e de ocară pentru cârd, aliniază-te celor ce aleg să facă rău pentru că e mai ușor decât să facă bine sau decât să stea în calea vântului. Alege calea ușoară, o viață ai, fii unul din adunătură, ce e individualitatea? Personalitatea de haită, acesta e răspunsul câștigător. Pentru că e mai simplu. Calea cea dreaptă, gândirea cu propriul tău creier și conformă sentimentelor tale nu-ți umflă conturile și nici nu te cocoață pe vreun tron.

Nu-ți apăra prietenii, nu te pune chezaș pentru onoarea lor, pentru dreptatea și pentru fericirea lor și a ta va fi împărăția nu a Cerului, ci una mai presus de El: a societății în care viețuim.

Nu te așeza de-a dreapta adevărului, mai bine ar fi să minți, eventual să vinzi ceea ce plăsmuiește mintea-ți în orele când viața senină a altora nu te lasă să dormi.

Nu cuteza să-ți spui părerea, una contrară curentului stârnit de unii. Te va târî în vâltoarea lui și te va îneca.

Stai într-un loc cât mai călduț, ferește-te cât poți de pârjolirea dreptății pe care o lasă mereu în urmă nimicnicia omenească. Nu-ți va fi mai bine, etic vorbind – dar asta e o discuție pe care o voi purta cu cei morali – doar îți va fi comod și-atât.

 

Așadar, fii rău. E musai să minți, să născocești, iar apoi să-ți prezinți veninul ca adevăr de netăgăduit. Dacă vezi un om fericit, mergi și omoară-i zâmbetul de pe buze. Dă-i pumni peste gura aia surâzătoare până n-o să-i mai rămână nicio urmă de bucurie pe obraz, până seninul i se va fi transformat într-o mască a durerii. Nu te gândi la nimic în afara pustiului din inima ta și nu încerca să-l umpli cu omenie sau cu vreo faptă curată și dezinteresată. Fii cât poți tu de infect, jignește, insultă, calcă în picioare, măcelărește. Iar la final, zâmbește. Ți-ai făcut numărul, ai mai trăit o zi în care te-ai urcat cu picioarele pe careva. De obicei pe o furnică, nicidecum pe vreun elefant. Dar tu nu faci diferența, te simți bine și-atât. Ești învingător.

 

Nici măcar nu trebuie să mă crezi când îți spun că deșertul din inima ta va fi și mai arid, mai sterp și că nicio ploaie nu-l va mai uda vreodată. Chiar nu contează, tu oricum nu înțelegi că așa cum ți-ai ales să fii – poate pentru că așa ești tu, poate din lașitate ori poate pur și simplu pentru că e mai simplu -, te va îmbolnăvi, iar la final îți va ucide spiritul. Dar pentru tine, ce va să vie nu are importanță, e un timp mult prea îndepărtat. Iar tu nu crezi oricum în poveștile acelea în care, mereu, când totul se va fi isprăvit, binele a învins răul, acelea sunt bombonele de îndulcit fierea celor ce cred într-o amară iluzie precum speranța. Tu crezi doar în satisfacția momentului, tu crezi doar în tristețea pe care ai reușit să o aduci, acum, învingătorule, în ochii celor pe care ți-ai exercitat talentul de a strivi. În aplauzele gloatei.

Fii în rândul lumii, nu cumva chiar să și uiți atunci când pretinzi că ierți, ferească sfântul să înțelegi ori să accepți diferențele fundamentale ba chiar și pe cele neesențiale dintre oameni. Nu cumva să fii convins că viața altora le aparține exclusiv lor, amestecă-te, dă-ți cu părerea, arată cu degetul, joacă rolul Judecătorului Suprem și emite edicte. Dar, pentru asta, omite adevărul, sari peste partea aceea unde iertarea menține talerele balanței într-un echilibru perfect și nu moare în afara uitării. Rătăcește în cel mai minuscul buzunar al ființei tale truismul că toți am venit pe lume și vom pleca spre stele în același fel. Și lasă-l acolo! Răzbună-te, așadar, pentru frică, pentru neîmplinire, pentru panică, pentru nefericire, pentru ratare, pentru neputință, pentru singurătate, pentru pierderi, pentru nevolnicie, pentru durere, pentru lacrimă, pentru netrebnicie, pentru suferință, pentru lipsuri, pentru nevolnicie. Pe alții. Chinuie-i pe ceilalți, de obicei pe cei ce-au reușit să-și învingă câteva slăbiciuni, niscaiva spaime, poate chiar toate furiile. Ori măcar o bună parte dintre ele. Și au rămas neclintiți în furtună, la marginea unei societăți care nu s-a deranjat niciodată real, nu declarativ, pentru aproape.

 

Fii cum decizi tu că vrei să fii.

Dar dacă alegi să nu crezi în mine, stai la o parte.

Nu mă atinge! S-ar putea să te molipsești de tot ceea ce nu ai ales să fii. Și astfel, visul tău de a fi diferit de mine se va nărui ca un palat ridicat pe nisipuri mișcătoare.

Și-mi vei fi aidoma.

 

București, 3 – 22 ianuarie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro