De toamnă

gothic-love-dark-x-id-10462761
Binecuvântate ne fie ploile!

Cele ce ne spală sufletele de păcatele noastre grele, cele ce ne purifică aerul rarefiat al nădejdilor, cele ce ne potopesc în rafale în zilele aprinse de vară, cele ce ne desfac pletele în șuvițe solitare lipite de obraji și de tâmple, cele monotone, mărunte și fără de sfârșit din primăveri crude și din toamne târzii, cele ce ne acoperă cu picăturile lor molcome sau năvalnice toate lacrimile de fericire, toate plânsetele de dor.

Binecuvântate ne fie dorurile!

Cele ce ne aduc în lumină toate pierderile, cele ce ne arată bogăția bine ascunsă în inimi, cele ce ne ard pe dinlăuntru toate zâmbetele, cele ce ne cuprind cu patimă toate mințile, cele ce ne leagănă toate nădejdile, cele ce ne îngăduie toate nebuniile, cele ce ne dezmint toate puterile, cele ce ne mărturisesc slăbiciunile, cele ce ne înalță sufletele năruite și bine încătușate în durere.

Binecuvântate ne fie durerile!

Cele ce ne sfâșie pieptul cu ghearele lor ascuțite, cele ce ne slăbesc inimile cu adâncimea prăpăstiilor de la marginile lor, cele ce ne istovesc sufletele cu forța lor atât de greu de învins, cele ce ne pustiesc lăsându-ne eterni pribegi în căutarea fericirii, cele ce ne consumă toate înstrăinările, cele ce ne sublimează fiece pierdere.

Binecuvântate ne fie pierderile!

Cele ce ne arată cât suntem de efemeri, cele ce ne zâmbesc întotdeauna de după lacrimi, cele ce nu se vor mai întoarce niciodată la noi, cele ce ne amintesc mereu cât am fost de fericiți când nici nu știam că există amurg sau toamnă.

Binecuvântate ne fie toamnele!

Cele ce duc cu ele păsările călătoare înspre zări mult mai senine, cele ce ne fură verdele copacilor lăsându-i goi ca-n ziua Facerii lor, cele ce ne usucă câmpiile legănate sub vânt, cele ce ne răpesc dragii și-i poartă înspre Cer, cele ce ne spun mereu o poveste târzie de iubire.

Binecuvântate ne fie iubirile!

Cele ce ne așează de-a dreapta Tatălui, cele ce ne nasc aripi de Îngeri, cele ce ne arată cât suntem de frumoși chiar când nu suntem astfel, cele ce ne așează copii la sân, cele ce ne pun inimile la picioarele lui Dumnezeu, cele ce aduc viață vieții.

Binecuvântate ne fie viețile!

Cele pline de doruri, de lacrimi, de ploi, de iubiri, de dureri, de toamne, de pierderi.

Cele pline de disperare, de amintiri, de zâmbete, de soare, de tristeți, de mări, de flori, de prieteni, de nori, de culori, de poezie, de țărmuri, de bucurii, de orizonturi, de munți, de cărți, de râuri, de împliniri, de curcubeie, de păduri, de muzică, de stele, de urgii, de regăsiri, de speranță.

Binecuvântate ne fie speranțele!

 

 

București, 23 septembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duc visurile să moară?

dream
Zilele vieții mele mi-ar părea cel puțin ciudate dacă nu mi-aș avânta gândurile, din când în când, spre cel mai ascuns dintre cotloanele sufletului meu. N-aș mai fi eu. M-aș simți abandonată chiar de către ființa cea mai îndelung răbdătoare, de cea mai fină cunoscătoare a tuturor bunelor și relelor din mine: eu însămi. O incursiune în haosul din cămăruța aceea mică-mică, dar depozitară a celor mai mărețe simțiri, măcar o dată la câteva zile, mi-a devenit necesară ca aerul și apa. O plimbare senină sau cu pași încordați, fie chiar și arareori, pe-acolo, pe unde sălășluiesc de obicei cele mai aiuritoare, intime și nespuse dorințe, cele mai nebunești și mai grozave neîmpliniri, pentru mine ține deja de un anumit confort fără de care nu mai pot gândi și acționa coerent. Trebuie să ajung, măcar din timp în timp, în locul unde mi-am îngropat, precum pirații în grotele de sub mări, comorile cele mai de preț. Și unde, câteodată – mai ales atunci când ajung la fundul sacului -, trebuie să călătoresc ca să-mi realimentez memoria de sine, scoțând pe furiș din cuferele bine dosite, pline ochi cu piese strălucitoare atât de necesare traiului îmbelșugat al sufletului meu, câte un vis.

*

Citeam la un moment dat, undeva, cum că viața ar fi o fabrică de împlinit dorințe. Și-am fost de acord cu asta, pentru că așa ar părea la prima strigare. Și așa ar fi drept să fie. Și așa ne-ar plăcea nouă, tuturor, să credem. Dar este, în același timp, și locul în care toate visurile sunt condamnate la moarte. Fără niciun drept la apel. Chiar și cele împlinite.
E o chestie de perspectivă. Dacă visul e speranța într-o perpetuă tinerețe și frumusețe, ori în veșnicia unei vieți fără de moarte și a unei morți fără de uitare, e clar că dorințele de mai sus sunt destinate unei existențe în spatele gratiilor de la saloanele unui spital de nebuni, secția furioși și irecuperabili. Pe același palier al dorințelor de închis la balamuc aș așeza și speranța câștigului la loto, dar despre asta vă voi scrie mai mult cu altă ocazie, un calcul matematic al probabilităților spune că nu am dreptate pe de-a-ntregul.
Pentru mine, viața e un loc în care toate visurile mor. Se împlinesc dorințe, asta da. Se râde, se risipesc lacrimi, se luptă, iar uneori, viața găzduiește chiar și un soi de fericire. Dar visurile se împlinesc în Cerul născut pentru a fi de-a pururea. Pământul, aidoma vieții, nu are dreptul de a fi nepieritor. Iar visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem.
Că unde-ar putea să se ducă să moară? Nu există un cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților.
Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.

 

București, 21 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Calea rătăciților

gothic-love-dark-x-id-10462761
Mi-e dor de niscaiva oameni imperfecți. Așa, ca mine.
De cei ce încă se mai caută, încearcă să se descopere în fiecare clipă și n-au țopăit direct spre concluzii dogmatice și aiuritoare de-îndată ce s-au trezit scăpați în cap în vâltoarea vieții.
Îmi lipsesc pământenii ce nu-și repetă în oglindă clipă de clipă “sunt cel mai frumos din orașul acesta”, n-au tulburări de comportament și accese patologice de narcisism de s-ar pupa în oglindă de dimineață până-n seară de frumoși și perfecți ce sunt.
Mi-e drag să stau lângă cei ce sunt mai puțin semizei și cât se poate de umani. Să fiu împreună cu ei, ființe de-o simțire cu mine, plămădite din carne, sânge, zâmbet și lacrimă. Să stau cu oameni ce sunt supuși greșelilor personale, dar nărăvași, neîmpăcați cu propria lor natură. Cu cei ce-s loviți atât de erorile lor cât și de cele ale altora. Dar iertători și aspiranți la un dram de înțelepciune. Ce-s măcinați de îndoieli, de ratări, de visuri spulberate. Dar știu să mai râdă, să mai creadă, să mai spere și, mai ales, să mai iubească. Și sunt mai puțin extraordinari și mai mult normali. În toate.
Mi-e dor de oameni obișnuiți, cu bunele și relele lor, cu idealurile lor firești, cu picioarele adânc sădite în pământ și cu visurile agățate de colțurile Lunii, așa cum mi-e dor, zi de zi, de fluturi multicolori ori de cearcănele atât de vii ale cerului – curcubeie pline de apă și de lumina soarelui.
Mi-e dor de o viață firească, lină, unde să nu mai simt cum mă pierd de oameni. De o existență fără căutări dramatice și nătânge, fără brațele singurătății înfășurate strâns în jurul nopților cu mantii bătute în stele.
Râvnesc să calc peste zile într-o cadență domoală, călâie, plină de o liniște spartă doar de fâlfâitul aripilor vântului de miazăzi și de glasurile cristaline ale păsărilor – drumeți rătăciți, ca mine, în zborul lor spre un orizont prea îndepărtat, acolo unde se află țărmul pe care se vor regăsi toți cei cândva pierduți.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Descântec de dragoste

The_girl_in_the_mirror_by_louise_rabey-d5wtyu5

Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

 

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Visătorul

dream.jpg_480_480_0_64000_0_1_0
Ce e mai fragil decât visătorul?
Poate doar zborul singuratic al unui pescăruș deasupra nemărginirii mării – cea la care nu mai poate ajunge nici măcar în somn.
Poate doar amintirea pe care a ascuns-o în spatele unui zâmbet – cel ce nu mai reușește să se nască.
Sau doar efemerul tuturor reveriilor sale.
Singura lui forță e nemurirea ce-o poartă ca pecete în privirile ridicate spre Cer. Pentru că, să știți, visătorul nu moare niciodată, doar își apleacă ochii spre pământ să și-i odihnească puțin.

 

București, 19 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro