Visătorul

dream.jpg_480_480_0_64000_0_1_0
Ce e mai fragil decât visătorul?
Poate doar zborul singuratic al unui pescăruș deasupra nemărginirii mării – cea la care nu mai poate ajunge nici măcar în somn.
Poate doar amintirea pe care a ascuns-o în spatele unui zâmbet – cel ce nu mai reușește să se nască.
Sau doar efemerul tuturor reveriilor sale.
Singura lui forță e nemurirea ce-o poartă ca pecete în privirile ridicate spre Cer. Pentru că, să știți, visătorul nu moare niciodată, doar își apleacă ochii spre pământ să și-i odihnească puțin.

 

București, 19 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un alt fel de Tu

shadow-17_large

Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.

 

București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Celor vrednici de milă

rain_and_tears_by_voltuzaidi-d5j2yl3
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.

Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…

*

“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”

*

Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.

*

Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.

 

București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Să vă fie Înviere!

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Fiecăruia ce i se cuvine – principiu moral

DownloadedFile-10

Ultima dată când m-am apărat pentru o lovitură primită drept în inimă aveam 10 ani. O colegă de clasă, fată de medic și farmacist, plină de ifose, favorita învățătoarei altfel, urma să-și serbeze ziua de naștere și pe mine nu mă invitase. Când vecinul, colegul de bancă și prietenul meu blond și pistruiat, Cristi, a spus în fața clasei că el nu va veni pentru că eu nu sunt pe lista norocoșilor chemați la chermeză pentru că așa au decis părinții lui și el crede că au dreptate, ea s-a ridicat în picioare și, foarte ofensată, tot în fața clasei întregi, a declarat pițigăiat și legănat, cum că ea, acasă la ea, la importanta ei zi de naștere nu cheamă copii săraci și fără tată.
Am mai auzit doar hohote de râs și nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât după ce eram deja călare pe ea: cu o mână o țineam de părul cochet aranjat și-i ținutuiam capul pe dușumea, iar cu cealaltă îi căram palme și pumni cu nemiluita, fără să zic niciun cuvânt, cu buzele strânse.
Învățătoarea m-a săltat cu greu de pe sacul meu de box, probabil că în mânia mea nestăvilită i-am altoit și ei vreun pumn. A țipat la mine, m-a amenințat cu nota la purtare, m-a pălmuit, m-a pedepsit cum a dus-o pe ea capul și cum a îndemnat-o talentul pedagogic. A chemat-o și pe mama a doua zi la școală și m-a făcut golancă, mi-a scăzut și nota la purtare, normal.
Victima mea nevinovată a fost mângâiată inclusiv de tovarășa directoare în persoană, prestigioșii ei părinți căinați de tot corpul didactic, ce să mai zic, a fost o adevărată melodramă siropoasă cu inocenta mea colegă în rolul principal.
Eu, evident, personajul secundar, negativ, ițit printre panseluțe neprihănite din tenebrele unei familii dezorganizate, un element periculos strecurat să destabilizeze armonia unei morale bine înțelenite în mințile aride ale unor adulți drepți, buni și corecți, educatori de vază ai tinerei generații.
Foarte ciudat, mie nu mi-a părut deloc rău de ce-am făcut și nici iertare nu mi-am cerut, oricât au insistat la școală să mă convingă n-am mârâit nici măcar “pardon”.
Mama nu mi-a cerut nimic, nici măcar adevărul meu. A doua zi, după ce o făcuseră să plângă în cancelarie, în drum spre casă, mi-a zis doar atât: “iart-o cândva, dacă nu poți acum. Și iartă-te și pe tine.”

 

București, 8 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro